Vară sau iarnă, arșiță sau ger, nu contează.
Pentru ei e același lucru. Patrulează pe trotuare și li se adresează celor care li se par abordabili. De obicei au un ecuson, niște foi de hârtie și - dacă sunt noi în domeniu - un zâmbet. Cei mai mulți dintre ei practică voluntariatul pentru ONG-uri și se deprind cu ideea că facerea de bine nu e doar începutul unei cugetări acid-vulgare. Au o medie de vârstă în jurul a douăzeci de ani, poate nici atât. Sunt iepurii de câmp ai ideilor de casă, anonimii care nu-și aud numele niciodată când se evocă noblețea cauzei și se împart felicitările după o campanie reușită.
Ocupația lor e de două ori ingrată. O dată fiindcă puțini trecători par dispuși să le cedeze câteva mi nute din timp. A doua oară fiindcă sunt confundați cu niște pomanagii care întind mâna, cu niște paraziți insolenți, chiar dacă nu cer nimic pentru ei.
Ce fac acești tineri? Strâng fonduri pentru ca unii dintre semenii noștri să mai aibă o șansă. Adună ajutoare pentru un cămin spital care se va surpa la primul vânt mai zdravăn, pentru o leucemică de opt ani sau un seropozitiv de zece. Ies pe stradă, la o soartă și-un destin, fiindcă birocrația din sistemul de sănătate e mare, iar listele de așteptare pe măsură. Sunt disponibili și pregătiți să înfrunte ploaia, frigul, zăpușeala, praful și nervii celor pe care-i tatonează.
Acceptă refuzul fără să li se vadă obida, știu să le spună mulțumesc celor vindecați de nepăsare. Un singur adversar le îndoaie spinarea și-i face să-și plece ochii: neîncrederea celorlalți. Or, antrenat în prelungi cantonamente ale suspiciunii, românul de pe stradă identifică în fiecare dintre acești emisari ai oamenilor disperați un șarlatan fără scrupule, un panglicar bun de luat cu huo, un escroc gata să te și buzunărească, la o adică, dacă nu-i dai de bună voie.
Am văzut multe asemenea situații pe trotuarele Capitalei, mai ales în centru. Spectacolul e jalnic. Bucureșteanul ieșit din casă se crede invulnerabil în adulmecarea pungașilor și, ca o ființă înzestrată ce se află, se pricepe să lipească etichete pe frunți. Ăla e hoțoman, celălalt borfaș, iar al treilea, șef de nucleu în sindicatul cerșetorilor. Voluntarii din ONG-uri nu pot să riposteze, ba mai mult, știu că justificările și explicațiile mai mult îi scufundă.
Când încearcă să se apropie de trecători, aceștia îi ocolesc în cercuri largi, de parcă ar fi văzut niște evadați dintr-o leprozerie. Nu se lasă acostați fiindcă au trecut prin multe, au nasul fin și nu pot fi duși cu preșul. Radarul lor detectează răul de la o poștă. Doar nu s-au născut ieri. În siguranța lor trufașă, în gogoașa lor comodă, de oameni a căror îngrijorare maximă e să nu facă bătături, ei omit un singur lucru: că vrând să se ferească de un rău potențial, pierd adeseori prilejul de-a face un bine concret.
Nu contest, se strecoară și impostori printre cei care cer ajutor pentru alții. Din douăzeci de măicuțe care așteaptă un ban pentru consolidarea unei biserici, poate că una e falsă. Din treizeci de tineri care umblă la coarda sensibilă a altora, poate că doi sunt chiulangii, trântori sau haimanale. Însă graba cu care-i vârâm pe toți în aceeași oală ca să-i evităm mai bine nu ne onorează.
Fiecare dintre aceste episoade ne azvârle în față tocmai adevărul de care vrem să ne ascundem: am rătăcit virtutea compasiunii și arta binelui împărtășit. A existat o vreme când trăiam într-un coș cu mere sănătoase, obraz roșu lângă obraz roșu. Acum viermele neîncrederii forează tunele și ne strică pe toți. Sau pe foarte mulți.
Recomandările noastre
