Autor: Maria Popescu

Ceea ce urmează este povestea unui erou pe care istoria nu-l amintește, dar istoria a ucis eroi ca să poată să fie scrisă ...

câteva pagini din Jurnalul unui luptător al cărui nume a rămas pecetluit în negura trecutului, pentru a ne aminti că sângele din venele noastre este același sânge care a curs în venele eroilor

27 august 1916

Tocmai ce eroul nostru a fost repartizat în divizia 3 infanterie din corpul de armată II, condus de generalul de divizie Dumitru Cotescu, eșalonul ierarhic superior fiind Armata 2, comandată de generalul de divizie Alexandru Averescu, alături de divizia 4 și 13 infanterie.

Știa că uneori ai nevoie doar de o clipă ca să fii erou și mai știa că și între moarte și viață tot o clipă este. A pășit pentru prima oară pe front, traversând Carpații Meridionali și intrând în Transilvania. Astfel trage primul glonț și doboară un austro-ungar. Ce se întâmplă în momentul acela în sufletul bietului soldat poate că nici el nu știe. Într-o clipă a luat o viață. Eroism, curaj sau doar instinct de a nu îmbrațișa moartea, sunt întrebările care îi bântuie mintea. Vede zăcând mort omul ce poate că și el și-a lăsat acasă soția însărcinată... Și doar o clipă îi trebuie ca să se trezească în trecut, dar un glonț ce îi zgârie urechea stângă îl trezește și înțelege că în razboi nu există altceva în afară de clipă. O mișcare simplă a degetului și alt glonț își atinge ținta. Vede cum tot ceea ce iubea dispare și cum viața îl aruncă într-o lume pentru care nu va fi pregătit niciodată. O lume în care nu există sigurantță sau ceva cunoscut, doar haos și moarte ...

Începutul lui septembrie 1916

Bătălia de la Brașov.

Cea de-a doua bătălie a tânărului soldat. A trecut o lună de când a început bătălia, dar eroul nostru încă nu înțelege de ce trebuie să ucidă. Apasă pe trăgaci cu creierul gol, singurul cuvânt pe care îl aude în ceața din față fiind "supraviețuire".

Iulie 1917

Bătălia de la Mărăști

A trecut un an, iar pușca eroului continuă să tragă, dar mintea sa este atât de pierdută. Ca un nou născut în mijlocul lupilor, tot ce înțelege este zgomot, urlete, gloanțe, durere, iar durere și moarte. Fiecare pas înseamnă durere, din cauza rănii de la piciorul stâng și a glonțului din mâna dreaptă. Nu era pregătit să înfrunte acest haos numit viață, dar cu toate astea continuă să supraviețuiască.

Pentru ce se împotrivește morții? Pentru ce continuă să meargă înainte? Pentru ce să lupte? Și în acel moment, ca o provocare din partea vieții, un glonț trece pe lângă el, răpindu-i singurul său prieten. Drept răspuns apasă pe trăgaci, alegând viața, dar în sufletul său sfârșit și în inima însângerată continuă să îl devoreze o singură întrebare. Pentru ce să lupt? Și ca o fantomă a trecutului își amintește de soția sa pe care o lăsase acasă. Aceasta îi oferise un băiat, dar și cea mai mare pierdere, căci murise la naștere. Șapte luni mai târziu copilul fusese ucis. Singura dovadă a existenței lor o reprezintă scrisorile, în care sunt desenate conturul talpiței copilului, la naștere și la cinci luni, pentru a vedea cât a mai crescut și singura scrisoare de la soția sa care îi spunea că el este singura lumină în această lume a întunericului, singurul petec de pământ pe care poate crește ceva viu și să continue să lupte, pentru că așa va face și ea. Dar ea a fost luată. Și odata cu ea și puterea lui. Pentru ce să mai lupte, când tot ceea ce iubea, împreună cu viața lui aparțin unei lumi a trecutului? Doar o clipă în care să închida ochii și va putea intra din nou în lumea aceea pe care o iubește. Chiar dacă nu mai este așa cum a fost, chiar dacă nu mai este vie, înăuntrul ei este stabilitate și protectie, iar în afara ei este haos. El nu mai putea îndura haosul ...

Tocmai când e pregătit să închidă ochii simte înăuntrul său un foc. Nu acel foc care arde, se stinge și apoi lasă cenușă. Ceva viu, ca o lumină, atât de mică, de fragilă și tremurătoare, încât ai spune că e gata să se stingă. Ca o frunză ce dansează în bătaia vântului, dar care face să dispară toată durerea și care îi oferă siguranță. Apoi privește pământul și se mai întreabă o dată "Pentru ce să lupt?" și flacăra aceea tremurândă se transformă într-o forță și o voință mai puternică decât ar putea stăpâni vreodată. O forță ce venea de afară, și totuși dinăuntru, îl ridică și îl face să apese pe trăgaci, căci în clipa aceea se resemnează și ia trecutul ca scut, neuitându-l, dar mergând mai departe, privind pentru prima oară către viitor. Lupta pentru țara asta pe care o iubește, pentru pământul acesta sacru care este forța, siguranța și voința lui. Pentru cerul de deasupra care este existență și pentru urmașii săi care sunt viață. Și atât i-a trebuit. O clipă și a devenit erou, pentru că nu a renunțat și a continuat să lupte.

Primavara lui 1918

Ce-a de-a șasea și ultima luptă a eroului nostru, căci un al treilea glonț și-a găsit loc către inima acestuia, pătând cu ultima picătură de sânge pământul său iubit.

Spiritul său a putut fi eliberat pe 1 Decembrie, când s-a produs Marea Unire. Au trecut 100 de ani de atunci ... Eroul nostru a trăit clipe pe care noi nu le vom trăi niciodată, dar prin venele noastre curge același sânge și în sufletele noastre arde aceeași flacără, ce trebuie doar trezită. Nu trebuie să trăim în trecut, doar să ne amintim cine suntem! Să trăim prezentul până la ultima suflare și să privim viitorul. Să nu mergem pe un drum deja creat. Să ne creăm propriul drum și să lăsăm o urmă. Să ne ascultăm inimile care bat pentru același pământ și să fim mândrii de ceea ce suntem. Să nu pierdem din nou ceea ce iubim.

Articol publicat în cadrul proiectului “Scrie istorie! Ro-mândria!”, autor elev Maria Popescu, Liceul Jean Monnet, București

Proiect Scrie istorie! RO-Mandria! Fundatia Nadia Comaneci