Ambele gesturi continuă o tendinţă mai veche şi foarte nocivă, al cărei efect îl vom simţi zeci de ani de acum înainte.

Gravitatea celor două cvasi-exonerări se conturează mai clar în contextul altor gesturi la care societatea românească a asistat în ultimii 20 de ani – comportamentul de struţ al Bisericii în legătură cu colaborarea prea multor preoţi cu Securitatea sau desecrarea caracterului moral al procesului de restituire al proprietăţilor confiscate de regimul comunist.

Împreună, toate aceste acte oglindesc înclinaţia României de a mătura sub preşul istoriei cât mai multe dintre acele momente ale trecutului care nu ne convin şi a căror existenţă am vrea-o ştearsă din cronici. Gesturile amintite sunt una dintre multele dovezi că, după aproape două decenii de la decembrie 1989, verdictele justiţiei îngroapă istoria cea mai recentă sub false acte de reparaţie morală. Ne scapă ideea că a cere iertare este un act indispensabil pentru a putea trece dincolo de cruzimile istoriei şi a găsi reconcilierea cu propriul trecut.

Deşi şmenurile restituirilor de proprietăţi confiscate au distorsionat întregul proces, acesta rămâne mai mult decât orice un act de reparaţie morală pentru un abuz, un act de trădare al încrederii propriilor cetăţeni comis de către statul român, indiferent de cine a fost condus la vremea respectivă. În ciuda repetatelor chemări la iertare creştinească, nonşalanţa aproape voioasă a Bisericii faţă de păcatele comise de preoţii colaboraţionişti rămâne un act de imoralitate fariseică şi trufie care insultă încrederea acordată de popor clerului. Cu toate acestea, procesul de retrocedare beneficiază de resurse jenante, care-i dau mai mult un statut de corvoadă decât unul de necesitate morală. De cealaltă parte a talerului mutilărilor sociale care au dominat România ultimilor ani, aproape nimeni nu îndrăzneşte să bată obrazul Bisericii pentru lipsa creştinescului impuls de a le cere iertare tuturor românilor pentru acte reprobabile comise de slujitorii săi.

Modul în care doi şefi de stat ai României au fost scoşi basma curată în urma unor acte care au produs mii de victime este lipsit de credibilitate. Nu avem de-a face cu un sincer şi dureros proces de confruntare a unor dovezi şi argumente, demonstrate a fi, în cele din urmă, neconvingătoare. Este vorba mai degrabă de un proces lipsit de temeinicie, la finalul căruia dreptatea este ca o aspirină dată unui bolnav de cancer.

Ratarea repetatelor ocazii de a face ordine în trecut nu face decât să adâncească mutilarea emoţională colectivă a României. În lipsa unui sincer gest reparatoriu, cei care au emigrat după mineriade, cei cărora li s-a furat acoperişul de deasupra capului sau cei cărora li s-a înşelat nevoia de comuniune sinceră cu divinul sunt reduşi la nivel de statistici sau note de subsol ale istoriei. Dincolo de ei, întreaga societate va trebui să poarte cu sine acel bagaj de furie şi dezamăgire – un obstacol în calea unei foarte necesare sincerităţi din dialogul României cu sine însăşi.

Ceauşescu, "un om cinstit"