Afost odată un politician tânăr şi ambiţios, nerăbdător să tot stea în umbra unui coleg pe care nu îl respecta întru tot.
Acel coleg se tot făcea că uită promisiunea să lase loc secundului său, spre marea frustrare a eroului nostru. Făcea ce făcea şi nu pleca, neînţelegând nici de vorbă bună, nici de aluzie subtilă. Înzestrat de natură cu un intelect deosebit, eroul nostru îşi făcea datoria cu zel, devenind cel mai de succes ministru care să fi ocupat funcţia respectivă în toată istoria politică a ţării. Realizările sale au contribuit la cea mai îndelungată perioadă de expansiune economică a naţiunii vreme de peste 20 de ani. Sute de mii de oameni au devenit mai prosperi ca rezultat direct sau indirect al politicilor sale.
Cu toate acestea, ceva îl durea pe ambiţiosul nostru erou. Voia, mai presus de orice, să-i ia locul colegului său. Voia să fie vioara întâi, primul om din partid, şeful guvernului. Îşi vedea colegul cum calcă în străchini, cum îşi iroseşte capitalul politic, cum nu se mai dă dus din funcţie. Îşi spunea că el poate face o treabă mai bună, dacă nu ar fi acel enervant om care se agăţa cu neruşinare de şefia partidului şi a guvernului.
Într-un sfârşit, după multe tergiversări, eroului nostru i-a venit rândul la cârmă. După nenumărate aluzii, colegul rival s-a dat la o parte, retrăgându-se, semiforţat, din politică, ţinând mai întâi o serie de discursuri care le aminteau colegilor de partid cât de bun politician este, făcându-i să se întrebe de ce îi fac vânt.
Ajuns în sfârşit în fruntea partidului şi a guvernului, eroul nostru şi-a văzut îndeplinit destinul. Ambiţia de-o viaţă se concretizase. Locul în istorie era nu numai asigurat, dar părea din ce în ce mai proeminent. Avea, în sfârşit, oportunitatea să arate lumii întregi de ce merită să fie vioara întâi.
Istoria a avut însă un alt soi de simţ al umorului şi alte planuri. La scurt timp după ce a ajuns la putere, eroul nostru s-a trezit că realizările lui de până acum sunt făcute praf. Circumstanţe nefavorabile, ghinion, incompetenţa altora păreau să conspire, lună de lună, pentru a distruge întregul edificiu de stabilitate şi prosperitate pe care îl clădise. Azi aşa, mâine aşa, şi eroul nostru a pierdut răsunător aproape toate „examenele“ electorale la care era supus partidul său. Sondajele indică o cotă de favorabilitate în cădere liberă. În numai câteva luni, locul în istorie destinat eroului nostru pare că va fi cu totul altul: unul sinonim cu eşecul, cu ambiţia deşartă, cu promisiunea unei măreţii care nu s-a adeverit vreodată.
Cele povestite mai sus sunt fapte cât se poate de adevărate. Ele s-au petrecut foarte recent, iar punctul culminant al căderii în dizgraţie a fost atins în ultimul an. Personajul la care am tot făcut aluzie este Gordon Brown, ajuns prim-ministru al Marii Britanii după ce fusese mult timp eclipsat şi complexat de Tony Blair.
România nu e Marea Britanie. Soarta dlui Brown merită însă analizată cu atenţie în pragul alegerilor din toamnă, deoarece oferă o lecţie plină de pilde despre cât de important este ca mai întâi să câştigi un mandat şi abia după aceea să te comporţi pe măsura funcţiei. Cel puţin un politician român face lucrurile pe dos la ora actuală.
Recomandările noastre
