Radu Paraschivescu: "Andrei Plesu a spus candva ca limba romana a ajuns un martir obosit de propriul supliciu."
Folosita neglijent, fara pretuire pentru sensuri, ea s-a transformat de ani buni intr-un rastel de clisee. Dintre acestea, unul face o cariera fulminanta, fara sa mai poata fi oprit. E compus din doua cuvinte si apare pretutindeni, in sport si literatura, in politica si gastronomie, in arhitectura si turism. L-ati recunoscut? E inevitabilul „de exceptie”, a carui simpla transcriere imi produce nervozitate si crispare.
Nu stiu daca ati observat, dar Romania debordeaza de lucruri si oameni „de exceptie”. Nu mai exista nimic magnific, grozav, formidabil, minunat sau inaltator. Totul e „de exceptie”, de la tocanita la concediu, de la golurile lui Messi la filmele lui Von Trier si de la visinata la romanele lui Rushdie.
Dictionarul defineste exceptia drept „abatere de la regula”. Din pacate, foarte putini mai au timp pentru cartea asta groasa, incomoda, fara poze si fara dialog. Urmarea este obtinerea efectului invers celui pe care mizeaza utilizatorul cliseului. Vrei sa scoti in relief caracterul aparte al unui produs, dar in realitate nu faci decat sa-l banalizezi. Iar prin asta ii indepartezi pe oameni de el, in loc sa-i apropii. Oferta nu mai e atractiva, ci oarecare, daca nu chiar nefrecventabila.
Faptul ar trebui sa le dea de gandit celor care lucreaza in zona discursului public - comentatori, agenti de promovare, ziaristi, editori, critici de film, teatru sau carte etc. Dar nu le da. „De exceptie” a ajuns solutia plata pe care o aleg cei care n-au idee despre produsul pe care-l recomanda sau pur si simplu tin la confortul neuronal. Asa se instaleaza nepasarea fata de nuante, care ajuta limbajul de lemn sa se autoreproduca vertiginos.
Amintiti-va de cate ori ati citit pe coperta a patra a unei carti ca este „de exceptie” (faptul ca uneori formula respectiva legitimeaza o mediocritate e deja alta discutie). Ganditi-va de cate ori ati auzit acest cliseu descriind o lovitura libera, o caroserie, turneul unei trupe rock, o viziune regizorala sau un snitel. Chiar asa arata lumea din care facem parte? Exista cu adevarat o inflatie a exceptiilor?
Nu cumva forma asta de fardare (si, in fond, de masluire) a realitatii e rezultatul neputintei noastre de-a vorbi sau de-a scrie viu, convingator si firesc? Si nu cumva in anumite cazuri nici macar nu mai e vorba de neputinta, ci de lene? Mai degraba. Iar daca asa stau lucrurile, inseamna ca medicina tranzitiei va avea de luptat cu inca o maladie nemiloasa: tentatia minimei rezistente.
„Urmariti in reluare driblingul de exceptie al lui Kaka.” „In aceasta seara avem placerea sa lansam un roman de exceptie.” „Emisiunea de azi propune o intalnire cu un personaj de exceptie.” „In curand pe ecrane, un nou film de exceptie.” Ufff! E prea mult. Si nici nu stiu ce se poate face impotriva acestei „boli cu transmitere textuala”, daca imi e permis sa imprumut expresia unui autor cu penita sprintena. E caraghios sa organizezi un boicot impotriva a doua cuvinte.
Cred, in schimb, ca suntem datori cu un dram de circumspectie si exigenta. De aceea, promit sa iau distanta, atat cat imi sta in putere, de toate produsele pe care o mana nepriceputa a lipit acest superlativ bont. Daca intr-un magazin vezi ca toate marfurile sunt ambalate la fel, e ceva in neregula. Nu poti sa invelesti absolut totul in stelute si sclipici. Ceea ce i se potriveste oului de ciocolata e caraghios in cazul parizerului. Fie el si „de exceptie”.
Recomandările noastre
