Radu Paraschivescu: "Imaginea va este familiara, cu siguranta. Candva in secolul trecut, pe un perete ca atatia altii, mana unui anonim a asternut un grafitto iconoclast: „Dumnezeu a murit (Nietzsche)”."

 Ceva mai tarziu, dedesubtul ei a inflorit, asteptata si precisa ca un impiegat bavarez, mutarea de raspuns: „Nietzsche a murit (Dumnezeu)”. Acest schimb de replici imi vine in minte uneori, cand trec pe langa o suprafata, o constructie sau un obiect pe care se poate scrie un mesaj.

Iar in Romania - se stie - ocupatia asta a dobandit deja amploare epidemica si ramificari de arbore milenar. E de mirare? Nicidecum. Tara in care oricine poate spune orice devine, pe zi ce trece, tara in care oricine poate scrie pe orice.

E greu de facut o clasificare in functie de structura materialului sau de calitatea mesajului. Totusi, se poate observa un lucru interesant: anumite suprafete acoperibile cu litere si cuvinte reclama un anumit tip de discurs. Faianta si marmura, bunaoara, invita la franchete sexuala si la limbaj frust.

Pe peretii multor cabine de toaleta se rasfata o oferta de servicii atotcuprinzatoare, iar din loc in loc apare cate o sudalma birjareasca, fara un destinatar precis. Prestatorul comunica explicit ce e dispus sa faca si isi lasa numarul de telefon pentru detalii.

Aceleasi mesaje stau lipite si in interiorul statiilor de metrou, unde raceala faiantei sau a marmurei se dizolva sub presiunea patimasa a mesajului cu incarcatura copulatorie. Aici rasare insa si exceptia. Mistici hirsuti se strecoara printre bornele rutului si zugravesc cu degete tremuratoare o promisiune revelata: „Isus va sosi in curand”.

Daca faianta si marmura atrag forme variate de paroxism genital, lemnul pare sortit efuziunilor romantice. Stilistica e duioasa, formularile abrupte, dar fara nimic amenintator. Fiecare banca din parc, fiecare copac de pe strada, fiecare pupitru din clasa au in carnea lor un mesaj tandru, o idila sintetizata in trei cuvinte.

„Mircea · Laura ­ Love”, „Greta, te iubesc” sau „Manu for ever” sunt doar trei declaratii scrijelite cu briceagul, spre a fi vazute de toti. Nici grafica liricoida nu e neglijata. In functie de talentul autorului, lemnul in chestiune se imbogateste cu o inima strapunsa de o sageata, o silueta stilizata, dar nu mai putin dezirabila, sau o pereche de buze desfacute in floarea sarutului. Caci, nu-i asa, amorul e un lucru foarte mare.

Un material ospitalier si lipsit de fandoseli discriminatorii e betonul. Pe blocuri si pe ziduri, pe turnuri de apa si pe garaje inca nedemolate stau scrise mesaje politice, sportive, pseudoreligioase etc. Unele sunt somatii patetice, peste care praful si uitarea inca nu s-au asezat („Jos tiranul”). Altele constata diverse nereguli de comportament public si le sanctioneaza scurt („tapul minte”).

Unele raman ca niste cicatrice penale („Multumim, dragi mineri”). Altele impun sloganuri ale revoltei englezite, caci asa e cool si trendy („School sucks” sau „Life stinks and then you die”). Peste toate pluteste diafan cate-o bazaconie compusa dintr-un acronim urmat de-o apozitie care deruteaza in loc sa clarifice („ALLZDAM, Olimpul deziluziei”).

Desi pare ciudat, metalul se ofera si el sa gazduiasca mesaje de tot felul. Pe o poarta verde se intinde lenes o corcitura de barbarism cu desinenta autohtona: FITINGARAIE. O foaie de tabla amplasata in dreptul unei case cenusii atrage atentia asupra unei combinatii nastrusnice: „Vulcanizare peste”. Un gard din fier forjat face reclama unei meserii de viitor: „Reparatii OZN-uri”. Si cand te gandesti ca ne-am obisnuit sa spunem ca hartia suporta orice. Dupa cum se vede, inca un cliseu expirat.