Cine crede că un târg de carte e o rezervaţie de lorzi deghizaţi greşeşte. Gaudeamus, încheiat cu patru zile în urmă, n-a avut o garderobă unde anumiţi vizitatori să-şi lase proastele obiceiuri.
La adăpostul unui clişeu - „sărbătoarea cărţii“ - tricotat în atelierul naţional de platitudini, târgul a adunat la Romexpo, pe lângă mulţimea de oameni interesaţ i cu adevărat de oferta editurilor, o sumă de comportamente pe care le vezi (şi le deplângi) pretutindeni în oraş. Era de aşteptat altceva? N-aş spune. Îmi vine greu să cred că o populaţie înrăită şi prostdispusă putea să delege la Gaudeamus un detaşament de albatroşi feciorelnici. Timp de cinci zile, printre standuri s-au plimbat, în vecinătăţi întâmplătoare, politicieni şi brokeri, vedete adulmecând camera de filmat şi pensionari, studenţi şi copywriteri, actori şi părinţi cu listele de achiziţii în buzunar. Dar nu numai ei. Hoţii de cărţi, o specie inextirpabilă, au lovit şi de data asta. Gaudeamus a fost, ca de obicei, pretextul în numele căruia o lume pestriţă a forfotit în conserva de sticlă de la Romexpo, într-un ritual hrănit din interes, obligaţie mondenă şi superstiţie culturală.
Premiile şi superlativele au trecut, îmbulzeala de la lansările lui Nicolae Manolescu s-a mutat în fotografii, editorii şi-au strâns volumele, au făcut inventarul şi au plecat. Însă în memorie mi-a rămas cu totul altceva: un episod scurt ca ţipătul unei victime surprinse. Pe scara principală, un bărbat fragilizat de ani urca spre ieşire. Mergea anevoie şi se oprea din când în când să-şi tragă sufletul. Tocmai răzbise prin lumea strânsă în jurul unei celebrităţi la modă. Avea trei-patru cărţi în punga de plastic şi bănuiala unei tristeţi pe chip. Deodată, o huidumă l-a îmbrâncit şi l-a făcut să-şi piardă echilibrul. Nemulţumită, huiduma şi-a însoţit agresiunea cu un îndemn în care clocotea năduful: „Mişcă, bă, că pân’ la Bellu e drum lung“. Bărbatul s-a întors, şi-a potrivit pălăria şi s-a urnit din nou, clătinând din cap. L-am recunoscut chiar în clipa în care privirea i s-a intersectat cu a mea. Era Ştefan Radof. Am încercat să spun ceva, dar n-am apucat. Actorul a gesticulat uşor cu mâna liberă, a avut o tentativă eşuată de zâmbet şi a pus piciorul pe treapta următoare. Huiduma l-a ocolit cu dispreţ, având grijă să-i plaseze un cot în momentul depăşirii.
Cu imaginea asta mă despart de Gaudeamus 2008. Regret, dar nu pot să mă prefac. Aş fi preferat să duc acasă bucuria întâlnirii cu oameni pe care-i văd mai rar decât mi-ar plăcea, de la Robert Şerban la Horia Nicola Ursu şi de la Şerban Foarţă la Florin Bican. Aş fi vrut să mă cufund în citit şi să mă felicit că nu mi-au obosit ochii. În loc de asta, privirea pierdută a actorului şi dublul ghiont al huidumei mă urmăresc ca o vină nemărturisită. Discreţia şi-a primit pedeapsa în faţa mea. Dacă în locul lui Ştefan Radof s-ar fi aflat un răsfăţat al televiziunilor, gorila şi-ar fi redescoperit, fie şi pentru câteva clipe, însuşiri omeneşti. Ar fi fost curtenitoare, ba chiar ar fi încercat un soi de sfială în prezenţa gloriei. Aşa însă, lucrurile s-au desfăşurat în logica unei ţări unde mârlănia se transformă din cusur în strategie sau stil de viaţă. După ce-a ieşit de la Gaudeamus, huiduma s-a instalat la volanul limuzinei, a claxonat nervos (căci târgul era plin de oameni vârstnici, fără reflexe) şi a demarat cu scrâşnet de pneuri. Fiţi siguri că a ajuns acasă înainte ca Ştefan Radof să se pună la adăpost de vânt în staţia de autobuz.
Recomandările noastre
