Radu Paraschivescu: "Ori de cate ori vad o prajitura, caracatita nostalgiei ma imbratiseaza sufocant."
Am doua motive care ma fac melancolic si-mi rasucesc fata spre trecut. Unul e medical si ma obliga sa stau la distanta de vitrina cu ecleruri. Celalalt porneste dintr-o constatare mahnita: cofetariile vestite din Bucuresti fie nu mai exista, fie au fost fortate sa accepte replieri teritoriale drastice.
Pe unele le-a daramat cutremurul din 1977, pe altele le-a subrezit dispretul comunist pentru placerile simple. Scala a avut privilegiul indoielnic de-a fi, in anii 1980, poligonul de testare a unor aberatii gastronomice - rulouri cu varza, tarte cu mazare si o droaie de gaselnite pe baza de soia - nascute din penurie. Indemnul pictat candva pe peretii alimentarelor („Dati copiilor dulciuri”) a fost inlocuit de propaganda alimentatiei rationale. Desertul a devenit desert, iar dorinta de-a manca o savarina - desarta.
Ma asteptam ca dupa 1989 cofetariile cu blazon ale Capitalei sa invie si sa se razbune. Ma asteptam sa le regasesc savoarea ascunsa cinic acum doua-trei decenii. Intr-o lume care ne lasa atat de des un gust amar, e legitim sa-ti doresti ceva dulce. Si nu numai asta. Cofetaria a fost dintotdeauna un loc al taclalei romantioase, al cochetariei lejere, al murmurului discret, al bontonului racoritor.
Ea asigura decorul pentru palpitul tandru si camaraderia dezinvolta. Sigur, stiai ca la Nestor aveau un cataif imbatabil, ca profiterorul de la Albina era fara egal, ca Athenee Palace se mandrea cu titlul de sultan al parfeului cu praline. Cafeaua servita cu o fondanta din partea casei, patinoarul glazurat al dobosului, atacul vehement al mascotei asupra papilelor, micul foisor de ciocolata Joffre erau doar cateva remedii impotriva unei zile mohorate.
Cutreier azi orasul si caut zadarnic locurile (si mai ales sensurile) dizolvate din neglijenta si rautate. Casata, Ambasador, Albina sau Turn nu mai exista. Scala a ajuns o debara in care abia incapi, Continental a intrat intr-o renovare care nu se termina. Despre Nestor si Athenee Palace n-are rost sa mai aduci vorba - multi au uitat de ele. Suntem in plin furor al brandurilor, dar n-avem ochi pentru numele care au spus o poveste si au consacrat un stil.
Au aparut, e adevarat, o multime de localuri cu denumiri cosmopolite si oferte imbietoare. Masochistul din mine le trateaza cu o atentie resemnata. Ma bucur sa stiu ca exista. Unele suna atragator, dar ilogic (French bakery). Altele canta caramelizat (Pasticceria Giuseppina) sau isi declina net identitatea (Clatitaria bretona). Unele mizeaza pe vadul bun si numele enigmatic (Agapitos, Nefeli, Melba). Altele fac reverente gustului autohton din spatele unor denumiri straine (Alice, Tosca). In fine, exista si localuri ambigue, cu firme derutante (Chocolat, unde poti comanda o felie de tort Apoteoza, pe cand rotofeiul de alaturi se lupta ostaseste cu o friptura).
Lipseste ceva in tot acest peisaj sentimental-glucidic? Da, vezi bine. Mai sunt putine cofetarii propriu-zise - nu „cofestaurante” tip Chocolat - unde redeprinzi tabieturile de altadata. Stand tihnit la o masa si studiind forfota de dincolo de geam, la un krantz si-o oranjada. Cofetariile de cartier fac eforturi in acest sens, dar le lipseste personalitatea. In rest, trebuie sa te multumesti cu locurile in care cumperi grabit pentru acasa.
Cea mai frumoasa exceptie vine din provincie. In centrul Brasovului, la Vatra Ardealului, amatorii de senzatii dulci pot afla ca paradisul are miros de vanilie si gust de frisca.