Radu Paraschivescu: "La mall, o stie oricine a trecut pe acolo, se poate vorbi de o adevarata industrie a legitimarii sau a relegitimarii publice".
Exista vreo legatura intre curiozitatea locatarilor cazati pe banca din fata blocului si plimbarea tantosa a unei starlete la mall? Indraznesc sa raspund afirmativ.
Si sa cred ca elementul care uneste aceste atitudini si comportamente e factorul vizual. Gospodina care a terminat de gatit tocana si cantareata pornita in cruciada cu sclipici a cumparaturilor (pardon, a shoppingului) impart fara sa stie dependenta de vaz.
Atat doar ca prima vrea sa vada, pe cand cea de-a doua tanjeste sa fie vazuta. Ce mi se pare interesant aici e jocul diatezelor si al activitatilor. Gospodina se plaseaza in diateza activa (vede), dar o face intr-un fel prin excelenta pasiv (sta pe banca).
Prin contrast, starleta alege diateza pasiva (e vazuta), dar isi atinge scopul intr-un mod prin excelenta activ (defileaza prin fata vitrinelor din mall). Se prea poate ca aceste personaje sa nu stie unul de celalalt. Si, totusi, ele ilustreaza impreuna doua dintre cele mai raspandite deprinderi din tranzitie: studierea si epatarea semenilor.
Privirea aruncata iscoditor asupra strazii face parte din instrumentarul omului obisnuit, pe care celebritatea nu-l apasa. Lipsit de grija identitatii publice, el isi satisface o pofta simpla, rasplatitoare: aceea de a-si pune sub lupa vecinii de etaj, de bloc sau de cvartal. Exista aici un soi de fascinatie a detaliului - daca se poate, picant.
Observarea celorlalti poate fi un ritual, un tabiet sau chiar un drog. Cunosc oameni care nu-si permit sa rateze iesirea sau intrarea niciunuia dintre locatarii de pe scara.
Sunt arhivarii in memoria carora incap sute de intamplari fara importanta sau urmari. Iti pot spune oricand ce frigider si-a luat Ionescu de la trei, cu cine umbla Dumitrescu de la opt, cand si-a batut ultima data covoarele (sau nevasta) Georgescu de la cinci. Inregistreaza tot, chiar daca aparent sunt mai atenti la flecareala cu vecinul de pe banca decat la ceea ce se intampla in raza lor vizuala.
In toti acesti oameni lucreaza sfredelitor dorinta de-a vedea. Nu neaparat de-a sti sau de-a afla, ci de-a vedea. De a-si hrani retina cu pasta policroma a vietii zilnice. Ochii lor patrund ca laserul prin sacosa umpluta la piata, prin poseta tinuta pe umar, prin geamul apartamentului de vizavi.
Conditia lor fundamentala e aceea a observatorului care la nevoie se poate transforma in cronicar. Sunt oameni care se pot lipsi de multe placeri, dar care nu accepta sa fie dislocati de la postul unde s-au instalat. Fiecare oras are un asemenea mirador cu sute, mii sau zeci de mii de fante. In fiecare bloc din fiecare cartier traiesc chibiti ai fiecarei zile, de la prima raza de soare la prima stea ivita pe bolta.
La polul opus se situeaza cei care nu accepta sa nu fie vazuti. Teleasti in pierdere de notorietate, efemeride momite de ispita celebritatii longevive, personalitati care se viseaza personalitati, oameni acriti de gandul ca au iesit din centrul atentiei - cu totii compun batalionul celor care defileaza prin fata ochiului public.
Mediul optim al acestor pasageri din trenul tranzitiei este mallul - un tinut cu o geografie stranie, in continua schimbare. La mall, o stie oricine a trecut pe acolo, se poate vorbi despre o adevarata industrie a legitimarii sau a relegitimarii publice. Caci asta fac cei care nu se duc acolo pentru cumparaturi sau film, ci spre a fi vazuti, comentati, aratati cu degetul. Si chiar daca nu si-a dat seama, fiecare dintre aceste vietati zglobii ale realitatii imediate a interiorizat deja mantra popularitatii superficiale: uita-te la mine ca sa nu ma uiti.