Motorul nostru intern, ce funcţionează pe bază de poncife (unele cu cifră octanică mare, altele ceva mai concentrate decât apa de ploaie!) şi care elimină tot felul de gaze automatice axiomatice, câteodată, mai dă rateuri şi obligă destinul să confecţioneze şi momente nu doar senzoriale, ci mai profunde, cu sensuri mai adânci, mai atrăgătoare, ba chiar şi mai faste.
Ajungând în cele din urmă la un rezultat aidoma celui din „A Perfect Day for Bananafish” (O zi perfectă pentru peştelebanană). (NOTĂ: E vorba de povestirea aceea rece ca un bisturiu pe un ţesut moale şi cald, apărută în 1948 şi care l-a propulsat pe tânărul de 29 de ani, Jerome David Salinger direct în Olimpul literaturii… Dacă vă mai aduceţi aminte. Dacă nu, nu!).
Deci, eu cred că a treia zi a acestei săptămâni pe care am botezat-o (ştiu eu de ce!) Săptămâna iubirii cu delegaţie(!!), aşadar, miercuri a fost – parafrazându-l pe misteriosul domn Salinger, bizarul scriitor care nu a dat niciodată un interviu şi nu s-a lăsat fotografiat de mai mult de două ori – o zi perfectă. Dar nu pentru peştii-banană, ci pentru oamenii de vârsta a treia (alintată, din cauză de stelaşiarşinel, „Divizia Catena”!). Adică oameni aflaţi în partea declinantă a vieţii. Sau, cum se mai spune în conversaţiile de pe banca din parc, în etate. Faţă de el, cetăţeanul degenerat hibrid – despre care optimiştii spun că e decrepit, dar deţine suflet tânăr şi că, deşi hodorog, are pofte fâşneţe – a fost făcut un gest neaşteptat, uluitor, aiuritor, copleşitor… Fără precedent. Sigur, nu e vorba de marile gânduri de un umanism feroce ce zburătăcesc în mintea delicată şi profundă ca o carpetă cu Răpirea din serai a doamnei Firea-Pandele, prima primară a Capitalei, oprimată(!) mediatic (fără să aibă însă o figură deprimată!) din întreaga administraţie a Bucureştiului, de la Consilier Unu la gardianul de parc. Ele ies decent din discuţie, pentru că noi nu suntem secţia de propagare a kitschului prin toate orificiile Primăriei. Noi suntem noi – e adevărat, are dreptate domnul Ortega y Gasset – şi cu împrejurările noastre. Atât. Alte vecinătăţi, şi suspecte, ne cauzează. Ca să nu simplific, atunci să exemplific! Miercuri la amiază, aflat într-un autobuz lejer aglomerat sardelian până la refuz, am coborât într-o staţie intermediară şi am urcat în a doua maşină care venea în spate (fiindcă asta e regula lui Murphy la RATB, nu vine măcar una la o juma’ de oră, dar, fix după 30 de minute, vin două!). Acolo, înăuntrul ei, se putea duce o viaţă liniştită şi normală. Până la destinaţie şi chiar până la cele mai adânci bătrâneţi. Numai că tot în picioare.
Deodată, când nimic nu anunţa vreo schimbare (conform algoritmului din acest oraş, din această ţară şi din acest continent!), s-a petrecut minunea. Miracolul. Vraja. Epifenomenul. Timpul s-a oprit în loc, uimit, cu bujori în obrăjori, motorul maşinii a încremenit, peste noi a pogorât aşa, o lumină lilială, călătorii au înţepenit care cum i-a lovit clipa de dambla, şoferul a luat-o la sănătoasa înspre Dămăroaia (unde locuieşte!), înspăimântat, ca şi când şeful de tură l-ar fi surprins trăgând la furtun motorină din rezervor, iar aerul, aerul acela până atunci irespirabil, ca-n orice autobuz ce se respectă, şi-a despletit singur funia de miresme răsucite (ceapă, Chanel, portocale, naftalină, mucegai) şi a păstrat doar eterul lu’ Madame Coco. Lângă mine, apăruse de-unde-de-neunde, ca o zână bună (buuuunăă, nu-i vorbă!) o tânără elegantă, agreabilă, dulce, prietenoasă, politicoasă şi…interesantă (nu interesată!), care se ridicase de pe scaun. Şi, cu o voce delicioasă, însoţită de o privire galeşă, m-a poftit (ştiind că sunt pofticios la şedere!) să iau loc. Închipuiţi-vă, oameni buni, să iau loc în locul ei!
Am refuzat demn, un pic amuzat, uşor ofensat. Dar şi îngândurat. Oare câte secole trecuseră de când, tot într-un autobuz, domnul pe care-l rugasem să-mi spună unde trebuie să cobor ca să ajung la… a urlat odată, din capătul celălalt: „Băi Gigele, aicea tre’ să cobori!”??
Recomandările noastre
