Există în dreptul roman o interpretare de o simplitate dezarmantă, pe care România complicată a ultimelor două decenii a ratat-o, de fiecare dată, cu graţie. „Cine poate mult, poate şi mai puţin” e o formulă inventată de vreo două mii de ani şi minată, constant după 1989, de guvernările aiuristice de la Bucureşti.
În esenţă, spiritul acestei interpretări e următorul: dacă o autoritate e însărcinată să aplice un set de reguli într-un domeniu, atunci ea dispune de capacitatea de a implementa aceste reguli în orice sector al acelui domeniu. Bazele modernităţii politico-juridice nu se aplică însă şi în România, ţara care reinventează cu har toate principiile bunului-simţ social, demonstrând că cine nu poate puţin, poate, totuși, mult.
Paradoxul începe cu o poveste de demult, plasată în ianuarie 1999, pe vremea cabinetului Radu Vasile, cu Radu Berceanu, ministru al Industriilor, Gavril Dejeu, ministru de Interne, şi Traian Băsescu, ministru al Transporturilor, în rolurile secundare. Aţi ghicit, e povestea ultimei mineriade, a bătăliei de la Costeşti şi a “păcii de la Cozia”.
Succesiunea precedentă explică, deplin, lanţul cauzal: pentru că n-a fost în stare să facă puţin, România (confruntată, la vremea respectivă, cu un peisaj politico-social atât de asemănător celui actual) a trebuit să facă mai mult. Pentru că n-a fost în stare să aplice dreptul comun în Valea Jiului, Bucureştiul s-a trezit forţat să instituie starea de urgenţă pe întreg teritoriul ţării.
Pentru că n-a fost în stare să priveze de libertate un om – în speţă, Miron Cozma – floarea politică de pe Dâmboviţa a trebuit să amputeze drepturile fundamentale ale altor zeci de mii de români. Lecţiile istorice nu lasă însă niciodată urme la Bucureşti. E un amestec de ignoranţă şi calcul politic eşuat în cercul vicios pe care-l repetă puterea, indiferent de circumstanţe.
De aproape o săptămână, România e paralizată în dezbateri care amestecă, laolaltă, măsuri guvernamentale fără precedent, reacţii viscerale, explicaţii subţiri şi împleticiri care nu lăsa loc de prognoze optimiste. Un soi de război fratricid bugetari-particulari a înghiţit tot acest peisaj, mutând miza reală a dezbaterii pe întrebarea căreia nimeni nu-i va putea oferi un răspuns coordonat: cine ar trebui să plătească efectele recesiunii?
Peisajul acesta dezolant, întreţinut în bună măsură de oamenii ziarelor şi ai televiziunilor care pricep atât de puţin, încât e musai să vorbească mult, demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie, natura viciată a statului pe care îl numim, fără repere precise, România. Vorbim de ţara care, incapabilă să facă puţin, trebuie să facă, mereu, mult.
Reducerea fondului salarial bugetar cu 25%, a fondului de pensii cu 15%, tăierea ajutoarelor sociale şi implementarea unor măsuri draconice sunt figurile de gimnastică pe care Guvernul Boc le execută fiindcă a fost incapabil să facă o genuflexiune în urmă cu un an de zile.
Pentru că n-a ştiut să-şi gestioneze aparatul şi resursele bugetare, branşate la conducta împrumuturilor FMI din raţiuni electorale, România condamnă astăzi întregi categorii sociale. Sunt de acord, e ultima soluţie aflată la îndemână Cabinetului Boc, dar lipsa alternativelor nu ţine de o realitate dată, ci de una construită prin amânarea la nesfârşit a reformei. La Bucureşti, tranziţia nu s-a încheiat, de fapt, niciodată.
De aceea, nu mă simt absolut deloc solidar cu măsurile premierului Traian Boc (dacă-mi permiteţi să preiau, ironic, gafa din 2006 a Ancăi Boagiu). Solidaritatea presupune un raport de compasiune în relaţie cu nenorocirea celuilalt. Dacă puterea de la Bucureşti îşi înţelege misiunea şi capacitatea de guvernare sub raportul gestionării unui cataclism (de a cărui magnitudine nu e deloc străină), atunci nu ne mai rămâne decât să declarăm România, pur şi simplu, inexistentă.
Guvernul Boc trebuie să îşi facă datoria. Acea datorie pe care a ratat-o sistematic în ultimul an, ignorând, din incompetență sau interes electoral, prăbuşirea economiilor globale.
Solidaritatea e culoarea altui tablou, deşi, ca să fiu sincer până la capăt, guvernanţii actuali ar putea-o obţine dacă ratează, şi în această ultimă instanţă, reforma. Abia atunci, de cabinetul PDL se va lipi, definitiv, eticheta de „cel mai slab guvern postdecembrist”.