Chiar dacă micuţii plâng şi urlă pentru a li se permite orice, părinţii trebuie să se menţină pe poziţii şi să nu se lase şantajaţi.
"Băieţelul meu are 3 ani şi pot să spun că nu mai am răbdare cu el deloc. Dacă îi spun pe un ton frumos să nu facă ceva, nu mă ia în serios şi tot face. Dacă îl cert şi ţip, mai rău face“, povesteşte Daniela, o tânără mămică. „Pur şi simplu nu ştiu cum să îl educ să nu mai arunce totul prin casă, să nu-i mai tragă pe ceilalţi copii de păr sau să nu mai verse mâncarea“, adaugă Daniela. Limitele, în funcţie de vârstă. Părinţii trebuie să impună unele limite, pentru ca micuţii să se dezvolte normal. Chiar dacă atunci când auzim de limite ne gândim la ceva negativ, care ne restricţionează, în cazul copiilor, limitele apar din prea multă dragoste. Îi interzici celui mic să se urce în copaci pentru că ţi-e frică să nu cadă, îi interzici celui mic să se îndepărteze prea mult la joacă, pentru că ţi-e frică să nu se rătăcească.
„Limitele se aplică în funcţie de vârsta copilului. Tocmai din acest motiv, părinţii trebuie să se documenteze şi să ştie ce este normal să facă un copil la 1 an, la 2 ani sau la 7 ani. Este absurd să îi interzici unui bebeluş de câteva luni sau de un an să arunce mâncarea. La fel, este absurd să îi permiţi unui copil de 3-4 ani să arunce mâncarea pe pereţi“, este de părere psihoterapeutul Cristiana Leviţchi, de la spitalul „Victor Gomoiu“ din Bucureşti. Psihologul Adriana Dragoş le recomandă părinţilor să comunice cu cei mici, chiar dacă prichindeii nu par să înţeleagă tot ce le explică adulţii.
„Nu poţi creşte un copil fără să îi explici ce este bine şi ce este rău. De asemenea, trebuie să îi explici cu frumosul, să nu ţipi, să nu îl baţi pe cel mic, să nu îi spui că este pedepsit. Dacă cel mic a rupt plantele sau a spart veioza şi râde când tu te apropii vânăt la faţă de nervi, nu înseamnă că a făcut aceste lucruri intenţionat. Cei mici învaţă ceva nou în fiecare zi, sunt curioşi şi este absolut normal să mai facă mici boacăne. Părinţii obosesc şi fie le permit orice copiilor, fie le interzic totul“, afirmă Adriana Dragoş. La 1 an. Când este foarte mic, copilul poate fi manipulat. Fie îl iei în braţe, îl momeşti sau îl duci într-o altă cameră. Nu îl cerţi dacă varsă mâncarea sau dacă a pierdut biberonul la plimbarea din parc, dar nici nu trebuie să te amuzi copios pe seama lui, căci va repeta isprăvile. Trebuie să înlături ispitele din calea bebeluşului, cum ar fi paharele cu apă sau sertarele la nivel jos. Blochează uşile dulapurilor, astfel nu vei avea dezordine şi nici degeţele vinete. Obişnuieşte-l cu spaţiul lui, fie camera, fie un ţarc în care îi aşezi jucăriile, iar astfel îl vei supraveghea mai uşor. La 2-3 ani. „Copiii deja merg, aleargă nonstop şi sunt omniprezenţi. La această vârstă, cei mici trec prin criza de afect, iar de cele mai multe ori cei mari cedează. Nu trebuie să cedezi şi să îi permiţi orice copilului. Iniţial, să îi cumperi maşinuţa atunci când urlă pare cea mai simplă soluţie. Mai târziu, nu se va mulţumi cu maşinuţa de pe raftul magazinului şi vei creşte un răsfăţat care nu va şti că în viaţă există şi limite“, recomandă psihoterapeutul Cristiana Leviţchi.
„Dacă găseşti pereţii desenaţi în camera lui, nu te grăbi să îi ţii teorie şi să îi arunci culorile. La librării vei găsi table speciale, pe care le pot folosi cei mici. Părinţii trebuie să fie spontani şi să găsească mereu soluţii. Dacă în momentul respectiv nu vii în ajutor cu o soluţie, nici copilul nu va reacţiona la ideea ta de a doua zi“, afirmă psihologul Adriana Dragoş. La 3-5 ani. Nu trebuie să îl înveţi pe cel mic cu recompense pentru orice fleac pe care îl face. De exemplu, copilul refuză să poarte căciulă, iar afară este frig. Ca să îl convingi, îi spui că va primi o ciocolată şi iată ce simplu ai mulţumit ambele părţi! Acestea nu sunt soluţii de lungă durată. Dimpotrivă, copilul se va obişnui că trebuie să primească mereu ceva.
O soluţie ar fi să îi spui că, dacă nu poartă căciulă, nu mai ieşiţi afară. Iar ideea este să şi acţionezi, nu numai să ameninţi. La această vârstă se poate negocia cu cel mic, care acum este destul de mare ca să înţeleagă ce are voie să facă şi ce nu. Atunci când intezici ceva, explică şi de ce. Părinţii sunt responsabili de comportamentul copiilor şi, oricât de vulnerabili şi ocupaţi sunt, trebuie să le acorde celor mici toată atenţia.
Recomandările noastre
