Numit de curând director executiv la Pro TV, Costi Mocanu va conduce toate posturile grupului, de la sport.ro la Acasă TV.

La începutul anilor ’90, când era student la Politehnică, trimitea un text şi era angajat apoi la revista „Student“, condusă pe atunci de Cătălin Tolontan.

Era coleg, printre alţii, cu Vlad Petreanu (Antena 1), Sorin Enache (Realitatea), Gabriela Ştefan („Adevărul“), Luminiţa Paul („Gazeta Sporturilor“) sau Şerban Alexandrescu (agenţia de publicitate Headvertising). După ce aceeaşi echipă a trecut la ziarul „Azi“, drumurile li s-au despărţit, iar Costi Mocanu a ales Canal 31, unde deja plecase Sorin Enache.

Săptămâna trecută, Costi Mocanu, care conducea postul sport.ro, a trecut la poziţia de director executiv peste compania Pro TV SA, cu toate posturile ei: Pro TV, Acasă TV, Pro Cinema. Mutarea vine în contextul în care Adrian Sârbu a fost numit şeful operaţiunilor companiei CME (proprietarii Pro TV) pe toată Europa, adică 16 televiziuni din 6 ţări. Pe România rămâne şi director general.

Mocanu povesteşte despre ce înseamnă noua funcţie, cum e să conduci un post de bărbaţi şi unul de femei în acelaşi timp, dar şi despre poveştile de la începutul boem al Pro TV.

Toţi îl ştiu drept „Moshu“, poreclă pe care o are din vremea liceului.

Eşti în direct pe sport.ro şi comentezi trecerea lui Costi Mocanu de la un canal de sport la tot grupul. Ai 30 de secunde. Du-te, Moşule, du-te! Ca să mă citez pe mine însumi, cu celebra fază a lui Dică. Du-te şi ai grijă! Cred că m-am încadrat.

În schema de organizare, Adrian Sârbu este director general. Ce face, concret, directorul executiv Costi Mocanu? Voi superviza activitatea canalelor, atât cele de femei, cât şi cele de bărbaţi, atât din punct de vedere al conţinutului, cât şi din punct de vedere financiar. Am atins aici cele două extreme ale conţinutului nostru - şi anume Acasă şi sport.ro. Sigur că aici ar pleca mai multe săgeţele: conţinut, marketing, financiar, vânzări, control de costuri.

Dimineaţă ai o şedinţă la sport.ro. La prânz treci la Acasă TV, unde va trebui să vorbeşti mai pe înţelesul femeilor. Cum o să faci? Eu nu sunt pus în funcţia asta ca să mă impun şi să impun eu. N-am să pot să o învăţ pe Ruxandra Ion (director general Acasă TV) cum se face o telenovelă. Ea ştie bine. Trebuie să lucrăm împreună. Limbajul de televiziune este comun. Sigur că Dică e unul, iar Nicoleta Luciu este altceva, dar, ca bărbat, îmi place sportul, deci îl înţeleg pe Dică şi nu poţi fi bărbat dacă nu îţi place Nicoleta Luciu. Atunci ne înţelegem cu toţii chiar şi pe tărâmul acesta de dialog.

Care crezi că va fi relaţia cu colegii? Unii mai mici oscilează: nu ştiu, să-mi spună în continuare „tu“... Nişte fete mai micuţe de la PR o rup uşor spre „dumneavoastră“. Ele, dar şi mai mulţi colegi, trăiesc dilema asta: cum naiba să-i spui unuia cu care până astăzi te-ai înţeles într-un fel? Un mail venit de la Resurse Umane comunică ceva şi atunci, automat, ei se gândesc că abordarea trebuie să fie mult mai protocolară. Eu sunt convins că lucrurile nu vor fi aşa, pentru că voi încerca, pe cât posibil, să-i conving pe toţi că, de fapt, sunt acelaşi coleg al lor.

O să te vadă ca pe „noul Sârbu“? Nu. Cu Sârbu nu te poţi compara. Repet. Îmi propun să fiu văzut ca acelaşi coleg al lor, cu unii dintre ei sunt coleg de 14 ani chiar, de când suntem aici.

Cu colegii de la sport e normal să fie aceeaşi relaţie. Dar cu cei de la Pro Cinema? Ce s-a schimbat? Poate doar ascensiunea mea spre o poziţie nou-înfiinţată. Pot spune că mă înţeleg bine cu „toate“ colegii mei, cum spune Sârbu, şi cred că lucrurile vor rămâne la fel şi de acum înainte. Sigur, asta nu mă va împiedica să-i trag la răspundere şi să nu răspund, la rândul meu, de ceea ce fac ei. Am avut această experienţă în cadrul Departamentului de sport şi al canalului sport.ro, când puteam foarte bine să beau o cafea cu colegul meu Felix Drăghici şi apoi ne luam la harţă şi impuneam anumite chestii.

Crezi că o să se ajungă la situaţii în care să ţi se spună: du-te tu la sportul tău, ce cauţi aici? Îmi place să cred că nu vom ajunge acolo. Ai să spui că e o utopie, că e un vis foarte frumos. În adâncul sufletului meu, ţi-aş da chiar dreptate. E adevărat, poate vom ajunge la momente tensionate, dar suntem oameni maturi, avem o experienţă, avem un trecut comun împreună şi vom găsi căile cele mai potrivite de a ne coordona şi de a ne ajuta unii pe ceilalţi. POVEŞTI DE ÎNCEPUT

Conflict cu scântei în studioul de la „Procesul etapei“

Primii ani cum au fost? Mai boemi? Eu cred că şi acum e o boemie (râde). Era inevitabil. Eram cu toţii studenţi. Erau două categorii: unii mai ingineri - Enache, eu şi IEFS-işti: Mihai Dedu, Răzvan Spiridon, Teo Avramescu. Trăiam unii cu alţii. Glumeam. Le spuneam: ce faceţi, intraţi în sesiune, vă apucaţi de flotări? Dar s-a reuşit legarea unei echipe.

Au venit apoi colegele de la ştiri. Boncea era şef la ştiri. Odată am avut un superconflict cu el.

Făceam „Procesul etapei“, se întâmpla în martie ’95. Eu eram producător şi mi-am adus aminte că Ioaniţoaia a zis că a spus Sârbu că, dacă e un invitat mişto, nu ieşim din emisie. Şi trebuia să înceapă ştirile, era şapte sau şase jumate. Şi a venit invitat Nea Puiu. Anghel Iordănescu, antrenorul naţionalei, după momentul 94!

Mutu e acum Gică Butoiu faţă de ce era atunci Iordănescu. Şi luăm decizia, noi, comitetul de la Sport, că nu intră ştirile. Dacă a zis-o Ioaniţoaia! Îţi dai seama că n-aveam eu în cap că facem audienţă. Ce era exprimarea asta în 1995? Eram la etajul 1, într-un studio în care trebuia să intri cu grijă, scârţâiau uşile... Şi vine Boncea şi ne spune „Ieşiţi imediat“. Zic „bă, ia pleacă, bă“. Eram toţi acolo. Ne-am înghesuit niţel, dar n-am ieşit. A doua zi, m-a chemat Sârbu acolo: „Mă, să nu se mai repete. Ştirile intră“. Logic, altfel. Dreptatea era de partea lui Boncea. Poate ne păcălise pe noi Ioaniţoaia. Cert e că a fost un moment mişto. Mocanu despre Sârbu: „Am sparge nişte seminţe împreună“

Cum a fost prima întâlnire cu Sârbu? N-aş putea să spun că ceea ce vă povestesc a fost prima întâlnire, cronologic vorbind. Prin 1993, când am venit şi ne ocupam numai de sport, pentru noi totul era foarte fun. Majoritatea eram studenţi. Venea Sârbu la noi, în trening, şi ne spunea că lumea e mică. Făcea: „Bă, vezi uşa aia de acolo? Aia e America, mă. Deschizi uşa şi aia e America, ştii? Vine vremea când n-o să vă mai desfaceţi bagajele“. Noi ziceam că omul e uşor dus. Pentru că uneori nu aveam, câţi eram noi acolo, zece scaune să stăm la şedinţă. El povestea cu foarte mare încredere, aşa, fix ce televiziune minunată se va naşte.

De-a lungul timpului, te-ai certat cu Sârbu? De foarte multe ori. Ar fi însemnat să n-avem o legătură, dacă în 14 ani nu am fi ajuns şi la discuţii, la nervi... Nervii, de regulă, de partea lui. De partea noastră, a celorlalţi, după. După ce îşi vărsa el nervii, ieşeam şi noi şi ne spuneam unii altora „ce nervos e ăsta, bă“. Sigur că au fost şi momente de astea. De cele mai multe ori, chiar greşeam. Redactam aiurea câte o ştire, dădeam un alt înţeles... De multe ori, din lipsă de promovare pentru un eveniment media pe care urma să-l lansăm. De cele mai multe ori pentru lipsa dosarelor de producţie, o chestiune halucinantă la început, care, dincolo de comunicarea pe care o stabilesc ele cu superiorul ierarhic, îţi fixează ţie, ca producător, liniile pe care trebuie să le parcurgi.

Te-ai ferit vreodată de vreo casetă aruncată de el? Nu. Dar parcă, o dată, de un dosar. Oricum era ceva inofensiv şi chiar avea toate motivele să fie nervos. Era o chestiune de producţie pe care, împreună cu colegii, nu o tratasem aşa cum trebuie. Dar să ştii că sunt foarte multe poveşti, sincer îţi spun. Adică omul nu e lupul din pădure, aşa cum îl prezintă mulţi. Nu e nici mieluşelul, n-am spus asta. Cu siguranţă nu poţi să zici că Sârbu e Bau-bau. E un tip fun, mişto, are un superumor atunci când e OK. Ştie să facă PR mişto, e un băiat ca lumea. În limbaj de galerie, dacă vrei aşa, te-ai duce cu el la meci. Comentează frumos pe marginea partidei. Am sparge nişte seminţe împreună.

Când ţi-a spus că vei fi director, cum ai reacţionat? Mi-am lăsat capul aşa, pe mâna dreaptă... L-am întrebat, iam cerut să-mi definească jobul. Sunt de părere că, dacă eşti într-o companie, trebuie să-i accepţi regulile. Dacă cineva îţi spune „faci asta“, el nu te întreabă dacă vrei s-o faci sau nu. N-am spus „da“ sau „nu“ nici când trebuia să ne ocupăm de TV Sport, deşi era foarte greu şi uşor peste mână. Mă duceam la capătul pământului, lucram cu oameni pe care nu-i văzusem în viaţa mea, staţia mergea prost, era horror. Dar n-am putut să spun „da“ sau „nu“. Trebuia să spun „OK, trebuie să fac“. N-a fost posibilitatea de a alege. Nu m-am gândit nicio secundă la această posibilitate. Am fost numit să fac asta. Înseamnă că cineva care este superior ierarhic şi profesional nouă consideră că este OK. OK, să-i dăm drumul.

Ţi-era teamă să-l refuzi? Dar nu puteam să refuz. Cum să refuz? Înseamnă că avea nevoie de mine. Cream o problemă. Uneori, când îi spun unui coleg din departament „Auzi, n-ai vrea tu să fii producător la nu ştiu ce?“, el ezită. „Nu-i corect! Unde-i democraţia?“, îi zic atunci. La masa lungă de la etajul şase, unde ne întâlnim aproape săptămânal, Sârbu vine şi spune: „Faci aia“. OK. Nu există „Auzi, mă, stai să mă mai gândesc, ştii că nu ştiu cum şi că nu ştiu ce“. Nu se pune problema asta. Ei bine, la rândul nostru, spunem mai departe unui coleg care credem că ar putea face treaba respectivă: „Dar, totuşi, nu ţi-ai dori să faci asta?“, iar respectivul spune „Nu ştiu“. Atunci trebuie să mă gândesc la altă soluţie. Deci, nu m-am gândit să spun nu.