Evenimentul Zilei > Social > Minune după Petrila: cinci mineri „au înviat“
Minune după Petrila: cinci mineri „au înviat“

Minune după Petrila: cinci mineri „au înviat“

Toţi ortacii aduşi în stare gravă la Spitalul de Arşi din Bucureşti, în urma exploziei din noiembrie 2008, au scăpat din ghearele morţii, cu ajutorul medicilor şi al destinului.

Pe holul Spitalului Clinic de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri din Bucureşti, un bărbat înalt, bandajat la ambele picioare cu faşe groase, se mişcă încet, cu un aer gânditor. Din spate, sora lui îi păzeşte fiecare pas. Abia ajunge în dreptul salonului 7, când medicul Ileana Boiangiu întreabă: „Domnu’ Iordache nu e?“. Din spatele ei, bărbatul răspunde: „Aici sunt…“.

Unii zic că Florin Iordache era până acum o lună un om mai mult mort decât viu. Este unul dintre cei cinci mineri aduşi în stare extrem de gravă, la Spitalul de Chirurgie Reparatorie din Bucureşti, în urma tragediei din Mina Petrila. Trupul lui a fost ars în proporţie de 85%. Adică potrivit pentru a-l încadra în procentul firav de numai 4% şanse de supravieţuire. Nimeni, nici măcar doctorii spitalului nu credeau că or să-l vadă revenindu-ş i. Florin Iordache, însă, a deschis ochii la vreo două săptămâni de la explozie. Şi acum se miră lumea cum de umblă pe propriile picioare, cum de vorbeşte.

Minunea petrecută cu el la Spitalul de Arşi nu este unică: toţi cei cinci mineri care au fost aduşi în stare gravă la Spitalul de Chirurgie Plastică din Bucureşti, după sâmbăta aceea blestemată, şi-au revenit, mai mult miraculos decât explicabil ştiinţific, şi au fost externaţi. Trei sunt deja acasă, la Petrila, doi au revenit la spitalul unde au prins viaţă, pentru control. Minerii spun că nici nu s-ar gândi să treacă prin mâinile altor medici decât cei de aici. Pentru că, zic ei şi familiile lor, medicii de aici au avut grijă, zi şi noapte să-i smulgă din procentul necruţător de 4% şanse de supravieţuire.

Prima întrebare: ceilalţi au scăpat?

Florin Iordache a ajuns de la 120 de kilograme la numai 70. Poate şi faptul că era un munte de om l-a adus înapoi la viaţă. Nu poate explica exact. El ştie numai că acum trăieşte. Mai are o plagă la un picior pe care a venit să i-o „rezolve“ tot doctoriţa Boiangiu, cea care l-a operat după accident. Nu-şi mai aduce aminte mare lucru din primele săptămâni la spital. Ştie însă că, atunci când s-a trezit, medicii se agitau în jurul lui, să-l salveze. De explozia din mină povesteş te cu o răceală stranie: „Eram într-una din galerii, la prima dintre explozii. M-a trântit la pământ, m-a întors. Am reuşit să ies totuşi, eram mai aproape de ieşire“, spune minerul. Apoi l-au dus la spital.

După ce şi-a mai revenit, a cerut să fie dus într-un scaun cu rotile să vadă ce este cu ceilalţi mineri. A simţit el aşa, o dorinţă incontrolabilă de a verifica dacă şi ceilalţi au avut zile. Doctorii povestesc că toţi au făcut la fel: cum se trezeau, întrebau ce e cu ceilalţi, de au rămas toţi din spital uimiţi.


SUPRAVIEŢUITOR. Florin Iordache, un om gata să ia viaţa de unde a lăsat-o

„Opt zile din viaţa mea nu mai există“

Salvatorul Alexandru Socolescu se încadra şi el perfect în acele firave 4% şanse de supravieţuire. Avea arsuri pe 55% din suprafaţa corpului şi plămânii îi fuseseră grav afectaţi. Acum a ieşit din spital şi viaţa lui cea nouă îi permite să se refacă, aşa cum i-au recomandat medicii: coborând de 3-4 ori scările care duc la Universitatea din Petroşani.

Alexandru Socolescu e viu. Chiar dacă se resimte după accidentul de la 15 noiembrie 2008, e viu şi fericit alături de familie, la Petroşani. În a patra zi de la tragedie, cât zăcea pe patul de spital, prognosticul medicilor era însă în continuare rezervat. „Eram foarte puternic afectat la plămân. A treia zi am fost curăţat, am fost operat, mi s-a pus grefa pe mâna dreaptă“, spune salvatorul. A fost sedat să nu simtă durerea, a zăcut inconştient. Ceea ce-l face să zică: „Opt zile din viaţa mea nu există“. Când şi-a revenit, l-a întrebat pe doctorul Teodor Panazan: „Acum m-au adus aici, nu?“. „Da, da, ieri“, a glumit medicul.

Salvatorul minier se consideră un norocos. Crede că l-au salvat medicii, psihicul puternic şi o doză mare de noroc. „Cadrele medicale şi-au făcut datoria supraomeneşte. Supravieţuirea mea i-o datorez actului medical, dar şi psihicului meu şi norocului pe care l-am avut în acele clipe“, povesteşte salvatorul minier.

S-a târât 130 de metri prin subteran

Alexandru Socolescu vorbeşte despre explozie ca şi cum ar fi avut loc ieri. „Eram la intrarea în abataj pe staţie cu Nicu Alecsa. S-a auzit un zgomot deasupra tavanului lucrării miniere, un suflu, o flacără cam la a doua treime a lucrării miniere, şi suflul a lovit în culcuşul abatajului. M-a trântit pe spate. Am fost inconştient după ce m-a trântit jos, m-am ţinut cu mâinile de ţeava de nămolire. Colegul meu Nicu Alecsa mi-a des cleştat mâinile şi m-a pus jos. Am ieşit cu el, 130-140 de metri i-am făcut numai pe coate şi pe genunchi. La un moment dat am obosit, i-am spus să meargă el înainte. Eu am rămas fără lampă, am ajuns în zona cu aer curat şi am ieşit la puţul 15“, povesteşte băr batul. De aici, un alt miner, Constantin Nune, l-a ajutat să ajungă afară, unde erau Salvările.

De aici, viaţa lui Alexandru Socolescu a fost numai în mâinile medicilor. Şi ale lui Dumnezeu, care a decis, poate, în decembrie, când un preot a fost chemat să-l împărtăşească la Spitalul de Arşi, că e prea devreme să ia la dânsul aşa o ispravă de om.

MEDICINĂ ŞI RUGĂCIUNI

De ce trăiesc Alecsa, Iordache, Matei, Socolescu şi Tirintică

Minerii sunt oameni curaţi la suflet, aşa cum doctorului Panazan rar i-a fost dat să vadă. Oamenii care i-au trecut prin mâini n-au nimic de-a face cu imaginea aceea care se naşte în mintea multora: murdari de cărbune, cu drag de crâşmă, grăbiţi să urce din mină ca să-şi bată nevestele.

„Sunt ancoraţi în realitate, sunt sensibili, nemaipomeniţi“, aşa reclădeşte doctorul Panazan ima ginea ortacilor. Încet-încet, miracolul care i-a ţinut în viaţă se explică. Are de-a face cu grija unor medici precum Cristian Niţescu, Ileana Boiangiu, Carmen Orban, Teodor Panazan, Cristina Brezeanu, Ionuţ Ghiţă sau Adrian Stănculea între dimineţile de luni şi serile de duminică, rugăciunile lor, care n-au nimic de-a face cu ştiinţa, puse alături de cele ale rudelor.

Mai ţine şi de dotări, şi de medicamentele, care, de data asta, au existat, pentru că şi cazul a fost unul foarte mediatizat. „Noi, cei de la Terapie Intensivă, am solicitat un medicament foarte scump şi chiar am fost ajutaţi. Nu ştiu cum au făcut rost de bani. Era vorba de un medicament care nu garanta oricum supravieţuirea. S-au făcut toate demersurile“, arată medicul Adrian Stănculea.

Ar mai fi şi gesturile oamenilor de tot felul, care au vrut să ofere câte un pat pentru rude, politicieni care au adus de mâncare fără să împartă şi fluturaşi electorali, copii care au adus portocale, cum ştiu ei că se aduce la spital.

„E dificil în astfel de cazuri“

Când au venit, minerii erau pacienţi ca toţi pacienţii, pentru care trebuie să iei decizii. Cu arsurile nu te joci. „E dificil în astfel de cazuri, pentru că după două săptămâni de la intervenţie pacientul poate face o complicaţie şi moare. Te mai trezeşti uneori că tragi câte o lună la el şi după aia moare când se externează“, povesteşte doctorul Niţescu.

Trebuiau pansaţi, trebuiau operaţi, trebuiau reparaţi. Acum sunt Alecsa, Iordache sau Matei şi le sunt dragi. Trimit scrisori şi dau telefoane cu fiecare ocazie. Ascund însă, mai toţi, câte o dramă care seamănă mult cu cea care i-a adus într-o dimineaţă cu ambulanţa de la Petroşani.

„În momentul în care vine tatăl lui Matei, care-i cu două capete mai înalt decât mine, şi spune că l-a pierdut pe fiu-său acum cinci ani, într-un accident de acelaşi fel… Cei care au fost acum salvatori sunt din familii de salvatori, e o tradiţie la ei“, spune Panazan. Când îi îngrijeşti săptămâni la rând, îi cunoşti pe fiecare în parte şi-i îndrăgeşti. (Vlad Odobescu)


ECHIPĂ. Medicii bucureşteni care i-au pus pe picioare pe cinci dintre mineri

8 este numărul minerilor aduşi pentru îngrijiri medicale la Bucureşti, după explozia de la Petrila

FRATELE NOROCOS

„Nu vedeam nimic, eram ca nişte orbi… Zbieram“

Nicolae Alecsa, colegul de echipă al lui Alexandru Socolescu, este „fratele norocos“. Nu poate să-şi şteargă din memorie clipele pe care le-a trăit atunci, când fratele său, Marcel, şi-a pierdut viaţa, în aceeaşi mină a morţii.

„Lucram toţi în partea spre culcuş. Eu am făcut echipă cu Socolescu, restul în faţa mea. Fratele meu a fost lângă mine. A plecat de a luat o probă de monoxid cu pompa şi după aia s-a dus să întindă mâna spre apa care curgea pe banc. În momentul acela, o flacără a venit dinspre partea surpării. L-a izbit pe fratele meu, l-a lovit de front, a căzut jos… Eu atunci mi-am băgat mâinile în faţă, a venit suflul acela şi ne-a luat şi ne-a tăvălit pe acolo pe jos, nici nu ştiam pe unde suntem. M-am ridicat în patru labe. Am strigat la fratele meu, Marcel. Singurul lui cuvânt a fost «frate»… Am încercat să ajung la el, lămpi nu mai aveam, că s-au stins, nu vedeam nimic, eram ca nişte orbi… Zbieram unde e, nu vedeam pe nimeni. Ceilalţi din picioare parcă erau căzuţi din lună. Auzeam doar: «Unde suntem? Ce-i aicea?». Unul spunea «eu nu văd nimic», erau derutaţi. Probabil nu au văzut ce s-a întâmplat şi i-a luat prin surprindere, şi suflul i-a lovit de stâlpi… Probabil acesta a fost norocul meu că am văzut flacăra şi mi-am pus mâinile în faţă şi am rămas conştient“, povesteşte Alecsa.

FIŞA MEDICALĂ DE LA SPITALUL DE ARŞI

Lista celor cinci mineri care au avut zile

  • Petru Matei. Muncitor necalificat, 29 de ani, un copil. Diagnostic: ars în proporţie de 85%, arsuri de căi respiratorii, prognostic rezervat. Avea nevoie de transplant de piele;

  • Florin Nicolae Iordache. Ajutor de miner, 38 de ani, fără copii. Diagnostic: ars în proporţie de 85%, prognostic rezervat. Arsuri de căi respiratorii, avea nevoie de transplant;
  • Alexandru Socolescu. Miner, 41 de ani, un copil. Diagnostic: ars în proporţie de 55%. Prognostic rezervat;
  • Nicolae Alecsa. Miner, 38 de ani, doi copii. Diagnostic: ars în proporţie de 35%. Arsuri de căi aeriene, prognostic rezervat;
  • Victor Tirintică. Inginer, 31 de ani, un copil. Diagnostic: ars în proporţie de 10%. Avea şanse mari de supravieţuire.


PETRILA 2008

Cronologia unei alte tragedii de mină

  • 15 noiembrie, ora 14.49. La 250 de metri sub pământ, în abatajul 431, se produce o explozie de gaz metan. La ora producerii accidentului, 16 ortaci se aflau în zona respectivă.
  • Ora 16.00. Spitalul de Urgenţă din Petroşani este prima destinaţie a opt răniţi, primii scoşi din subteran.
  • Ora 16.20. În locul deflagraţiei ajung două echipe de câte cinci salvatori, care identifică opt morţi. Unul dintre ei, Doru Holingher, este scos din mină chiar de fratele său, Sorin Holingher.
  • Ora 18.40. Una dintre cele două echipe de salvatori este surprinsă în subteran de o a doua explozie, produsă la acelaşi abataj. Patru dintre salvatori mor pe loc, iar alţi trei sunt răniţi. Astfel, numărul morţilor ajunge la 12, iar cel al răniţilor la 11. Alţi trei răniţi se prezintă singuri la spitalul din Petroşani, în cursul nopţii.
  • 16 noiembrie, ora 0.30. Cealaltă echipă de salvatori reuşeşte să-i scoată pe patru dintre minerii morţi.
  • Ora 5.00. Opt dintre minerii grav răniţi sunt transportaţi la Spitalul Clinic de Chirurgie Plastică, Reparatorie şi Arsuri din Bucureşti, respectiv la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Unul dintre ei, internat la Floreasca, avea să moară zece zile mai târziu.

Citiţi şi:

TRAGEDIA DE LA PETRILA: Împinşi în groapă de frica şomajului
EDITORIALUL EVZ: Cronica unor morţi anunţate
Zi de doliu la Petrila