Una dintre primele lucruri pe care le-a făcut Armenia, devenită independentă după destrămarea Uniunii Sovietice în 1991, a fost să anexeze Nagorno – Karabah, considerat teritoriu al Azerbaidjanului. Pe atunci exista o armată organizată a Armeniei și o miliție a armenilor din Karabah iar Azerbaidjanul nu avea o putere militară serioasă. Din acest motiv, armenii au reușit să cucerească datorită supremației lor 20% din teritoriul Azerbaidjanului.

Armenii au încercat să impună lumii această stare de fapt după armistițiul proclamat în 1994. Așa cum nu a ascultat Națiunile Unite care cereau încetarea ocupației, tot așa Armenia nu a plecat urechea la recomandările Grupului de la Minsk sub egida OSCE.

Însă Azerbaidjanul a reușit să se adune în ultimul timp, și-a consolidat armata și până la urmă a trecut la acțiune în luna septembrie. De această dată, forțele armene nu au mai avut ce sa facă în fața superiorității obținute pe front de armata azeră. Astfel, Azerbaidjanul a stabilit o nouă realitate pe teren.

Nenumărate exemple

Aceste evoluții din Nagorno-Karabah reprezintă o ultimă za a lanțului de evenimente similare întâlnite des de-a lungul istoriei. Dar nu este nevoie să ne întoarcem prea mult în timp. Există numeroase exemple care reflectă această realitate.

Să amintim, pe scurt, câteva dintre ele:

În 2008, Rusia a preluat controlul, printr-o intervenție, asupra Abhaziei și Osetiei de Sud, aparținând Georgiei. În 2014 a atacat Crimeea aparținând Ucrainei și a anexat această regiune. În plus, a creat o nouă stare de fapt în estul Ucrainei.

Această politică a Moscovei de a pune lumea în fața faptului împlinit nu a fost deloc afectată, în pofida reacțiilor comunității internaționale (și a Turciei).

Să mergem și mai înapoi. Au pus lumea în fața faptului împlinit „forțe dure” precum India în Cașmir, Israelul în Cisiordania și Palestina. în ultimul timp, evoluțiile din Mediterana de est se pot considera exemple în acest sens. Precum încercarea Administrației Grecești din Cipru de a prospecta hidrocarburi, printr-o decizie unilaterală…

Cine are dreptate, cine nu?

În lumina listei exemplelor, pot fi făcute următoarele constatări:

– A crea o situație „de facto” cu ajutorul unei forțe superioare se consideră un obiectiv strategic și eficient, în prezent precum era și în trecut. Astfel se poate folosi la masa negocierilor avantajul din teren.

– Când se vorbește despre forță, în general se face referire la capacitatea militară. Dar pe lângă „forța pumnului” există și alți factori importanți precum economia și diplomația.

– Orice stare de facto stabilită cu ajutorul forței poate fi și corectă și incorectă. Ele ar putea fi ori conforme, ori contrare normelor dreptului internațional… În general, orice țară care se implică în asemenea operațiuni își dorește acceptarea legitimității acestora.

– Acordurile internaționale nu soluționează aspectul legat de cine are dreptate. Referirile la documentele legale cot crea confuzie. Toată lumea găsește articole în aceste texte care să îi dea dreptate.

– Ce este important până la urmă: În principiu, este o realitate faptul că țările care se opun stării de fapt acționează pentru că la rândul lor au o serie de interese. Adică și cei care se plâng de dublul standard se bazează uneori pe un dublu standard.

Autor Sami Kohen

Traducere Florin Matei, RADOR