Dacă vrei să saluţi un motociclist, îi spui "asfalt uscat".
În lumea lor, motocicliştii mai au o vorbă-sfat, un fel de incantaţie menită să-i protejeze: „Nu merge niciodată mai repede decât poate îngerul tău păzitor să zboare“.
Vorba asta, spusă, amintită şi reamintită de sute şi de mii de ori, a salvat destule vieţi. Esenţial este să ţi-o aminteşti în momentul în care dră- cuşorul care-ţi şade pe umărul celălalt te îmboldeşte să-i „dai gaz“. E suficient să răsuceşti mânerul câţiva milimetri şi, cât ai clipi, ajungi de la 50 la 150 de kilometri pe oră. Un fleac care face diferenţa între fiinţă şi nefiinţă...
Ieftinirea pieţei moto, emanciparea societăţii româneşti şi precaritatea educaţiei (civice, dar şi rutiere) au sporit exponenţial, în ultimii ani, numărul posesorilor de motociclete. Şi, implicit, accidentele. Multe dintre ele, produse de puşti teribilişti pe care motocicliştii adevăraţi nu-i recunosc ca făcând parte din această categorie, care este mai exclusivistă şi unită decât pare.
"Departe de ochii opiniei publice, comunitatea motocicliştilor îşi duce propria luptă cu teribiliştii de pe şosele." Oricât v-ar părea de greu de crezut, „şmecherii“ în pantaloni scurţi şi sandale, doar cu cască pe cap sau - şi mai grav - cu însoţitor lipsit de orice protecţie în spate, turându-şi motoarele pe şosele, nu sunt nici apreciaţi, nici acceptaţ i în rândurile adevăratelor cluburi.
Departe de ochii opiniei publice, de patima disputei între „conservari“ (posesorii de automobile) şi „donatorii de organe“, comunitatea motocicliştilor îşi duce propria luptă cu teribiliştii de pe şosele. Reuniunile din care vedeţi la televizor secvenţele „dure“ - gecile de piele, motoarele turate, concertele rock - mai conţin şi altceva: campanii intensive de sensibilizare şi conştientizare a motocicliştilor asupra pericolelor care-i pândesc. Ilustrate inclusiv cu fotografii cutremurătoare ale unor victime care fie au accelerat mai mult decât trebuia, fie au plecat la drum neechipate corespunzător.
Dincolo de aceste iniţiative aparţinând unor segmente de populaţie, rămâne însă şi o întrebare: în tot acest peisaj agitat şi periculos, unde sunt cei angajaţi şi plătiţi pentru a preveni şi rezolva astfel de situaţii? Statul, pentru a-l parafraza pe Caragiale, care a surprins parcă pe vecie esenţa României, „este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire“.
Recomandările noastre
