Evenimentul Zilei > EVZ Special > Maşinile de tortură ale anchetatorilor de demult: trasul în ţeapă şi aparatul de zdrobit genunchii
Maşinile de tortură ale anchetatorilor de demult: trasul în ţeapă şi aparatul de zdrobit genunchii

Maşinile de tortură ale anchetatorilor de demult: trasul în ţeapă şi aparatul de zdrobit genunchii

La Bucureşti, polonezul Piotra Buczkowskiego a inaugurat o expoziţie inedită, care a oferit publicului ocazia de a viziona 55 de instrumente folosite în Evul Mediu pentru tortură.

Expoziţia de la Palatul Şuţu, care va rămâne dseschisă până astăzi, demonstrează cu prisosinţă că, indiferent de rasă, religie şi convingeri politice, popoarele s-au priceput de minune să scoată unghiuţele prizonierilor, să le zdrobească genunchii, să le strângă degetele la uşă sau să le extragă ficaţii cu furca, în numele unui deziderat dorit de toţi anchetatorii din lume: obţinerea de mărturisiri „complete şi spontane”.
Experimentarea durerii fizice nu a ocolit nici beciurile domnitorilor români, care au folosit de-a lungul timpului multe dintre sinistrele exponate aduse în Capitală.
„Să ştiu ce am de făcut după ce ne căsătorim”
Urcăm la etajul Muzeului de Istorie al Bucureştilor (Palatul Şuţu), acolo unde sunt expuse maşinile de tortură. Clădirea pare pustie, dar pe alocuri sunt semne de viaţă: un supraveghetor se învârte absent în jurul unui laptop, câţiva copii aşezaţi pe scări repetă un Imn.
Intrăm în camera unde este păstrată colecţia de instrumente ale suferinţei: podeaua scârţâie înfiorată de cleştii, de centurile de castitate şi de ţepuşele rânduite aici. Ceva mai târziu sosesc un cuplu de tineri şi câţiva elevi dintr-a IX-a, de la liceul „Grigore Moisil”. Lipsa de delicateţe a acelor secole barbare nu pare să îi intimideze pe copii. Cască gura cu toţii, privesc lung pe pereţi de parcă ar vedea sânge acolo şi se preumblă printre exponate într-o semi-tăcere plină de respect, ca să nu trezească din somn butucii de schingiuire. Cuplul de tineri dovedeşte mai multă îndrăzneală. Băiatul face poze („Ca să ştiu ce am de făcut după ce ne căsătorim”, glumeşte el), fata râde forţat.
Schingiuirea femeilor
 Spaţiul de lângă uşa expoziţiei a fost destinat de organizatori, aproape exclusiv, instalaţiilor de schingiuit folosite pentru femei- trecute vieţi de doamne şi domniţe: aici pot fi văzute „centura de castitate”, „capra vrăjitoarelor” (Bock), „furca ereticilor” (în general, pentru femeile bănuite că fac farmece), „masca infamiei” (destinată femeilor care se îmbrăcau prea provocator), „scaunul Inchiziţiei” (un scaun plin de ţepi ascuţiţi, destinat în general vrăjitoarelor), „butucul ruşinii”, destinat celor bârfitoare şi certăreţe.
„Centura de castitate”, care din cauza marginilor metalice devenea în timp un adevărat supliciu pentru purtătoare, era fixată la doamne în două situaţii: când plecau soţii la război sau când invazia vreunei armate duşmane ameninţa populaţia feminină cu posibile violuri.
Istoria nu păstrează cazuri în care vreun cavaler să fi pierdut cheia de la centura de castitate a soţiei în timpul luptelor, dar este cert că purtarea centurii a fost trecută de timpuriu la categoria torturilor, din cauza suferinţelor pe care le provoca.
De departe, însă, cea mai înspăimântătoare metodă de tortură era „capra vrăjitoarelor”: femeia suspectă de magie neagră era urcată pe un butuc de lemn piramidal, extrem de bine ascuţit în vârf, care sfârşea prin a sfîşia organele genitale ale inculpatei. Pentru a amplifica efectul, de mâinile şi gleznele sale erau atârnate diverse greutăţi, iar ca „stimulent” suplimentar, la tălpi erau aprinse mici grătare de cărbuni.
Viaţa cât o ceapă
 La vremea sa, tortura a îmbogăţit un peisaj în care viaţa omului nu valora mai mult decât o ceapă degerată şi nici aspiraţiile nu erau prea mult încurajate. Pe bărbaţii care voiau să ajungă mai aproape de cer, judecătorii îi ridicau, în general, în ţeapă, una dintre cele mai populare metode de a omorî lent un om.
 Tragerea în ţeapă (un par ascuţit, cioplit din lemn, care penetra anusul şi ieşea pe gura condamnatului), împrumutată de europeni din Orientul Apropiat, a profesionalizat generaţii întregi de călăi: s-a ajuns până acolo încât „profesioniştii” ştiau să mărească sau să limiteze perioada de zbatere a gânganiei umane din vârful parului. Anchetatorii acelor timpuri nu s-au gândit la nevoile celor cercetaţi, dar într-un sens sinistru au încercat să le suplinească, bazându-se inclusiv pe o imaginaţie bogată şi bolnavă.
„Educaţia civică”, de exemplu, se făcea cu „Fluierul” (Italia, sec. XVII), un dispozitiv din metal care imobiliza capul şi mâinile celor pedepsiţi de magistraţi pentru beţii sau scandaluri, şi care erau apoi plimbaţi prin burg, ca să îşi primească oprobiul public. Dacă, de exemplu, nu aveai încălţări, anchetatorii te încălţau în opinci fabricate din fier, având două-trei numere mai mici, pe care le încuiau apoi cu un lacăt (Austria, sec. XVII). Dacă voiai să mai creşti în înălţime, te întindeau pe „Banca pentru alungire” (un pat de lemn pe care învinuitul era întins şi tras concomitent de mâini şi picioare, în sensuri opuse, până când nenorocitului îi plezneau muşchii şi oasele).
Dacă erai complexat de propria urâţenie fizică, judecătorul ordona să ţi se fixeze pe cap o mască din metal („a infamiei”) şi te obliga să stai zilnic într-o piaţă publică a oraşului ca subiect al dispreţului general, iar dacă erai însetat, ţi se aplica imediat „tortura cu apă”, care a fost una dintre cele mai temute din toate timpurile: acuzatul era întins pe spate, i se înfigea o pâlnie în gură şi i se turna o cantitate mare de apă pe gât, iar mai apoi, după ce se umfla burta, era bătut pe stomac cu o bâtă.
Mult mai târziu, după ce s-a renunţat la această barbarie, umanitatea a ajuns unanim la concluzia că „tortura cu vin” era de preferat celei cu apă. În fine, la final, când ţipetele celui torturat deveneau prea enervante pentru călăi, anchetatorii îi puneau un „căluş de fier”, adică o bandă de metal care îi acoperea gura, având doar un mic orificiu pentru respiraţie.
Dacă ţipetele celui chinuit continuau, anchetatorii puteau să obtureze total orificiul, provocându-i asfixia. Pentru cei care aveau probleme cu articulaţiile (exemplu, populara „apă la genunchi” ) judecătorii aduceau un dispozitiv de sfărâmare a genunchilor şi coatelor („blumingul” din Germania): practic, articulaţiile celui chinuit erau prinse între două juguri de lemn prevăzute cu piroane, care erau apoi strânse prin două şuruburi lungi. Presiunea piroanelor strivea lent şi extreme de dureros tendoanele, zgârciurile, oasele şi carnea genunchilor.
„Gâdilătoarea spaniolă” gâdila… cu furca
Cât de mult rezistă un om unor schingiuiri brutale, aplicate cu profesionişti? Nimeni nu ar putea să anticipeze asta, nici măcar inventatorii lor. În istoriografia europeană este cunoscut cazul unei femei din Italia care a trăit prin secolul XVII şi care, în pofida faptului că anchetatorii fuseseră convinşi, datorită robusteţei sale, că va rezista „cercetării judecătoreşti” chiar şi 15 ore, ea a dezamăgit şi a cedat (prin recunoaşterea culpei) după numai trei ore.
Ca semn al dezamăgirii colective, femeia a fost ulterior arsă pe rug, fiindcă recunoscuse că era vrăjitoare. Că a fost vorba de „Garotă”, de tragerea în ţeapă, de „Căluşul de fier”, „Blumingul pentru strivirea capului” , „Fiica gunoierului”, „Ghetele alsaciene”, „Banca de alungire”, tortura cu apă, „Capra vrăjitoarelor”, „Scaunul Inchiziţiei” sau cruzimea supremă numită „Gâdilătoare spaniolă” (prin care anchetatorii smulgeau cu furci speciale organele interne ale inculpatului aflat în viaţă), metodele de tortură şi-au dovedit o remarcabilă eficienţă în anchetele judecătoreşti ale vremii.
„Proba cântarului”, când diavolul te vrea mai suplu
 Imaginaţia care a inovat mereu aparatele de schingiuire a fost frecvent completată de obscurantism. Deoarece exista credinţa că discipolii diavolului sunt mai uşori decât arată ei în realitate, se atribuia celui bănuit o greutate în funcţie de un tabel „oficial”, apoi era dezbrăcat şI cântărit.
În funcţie de diferenţa dintre cele două greutăţi (cea reală şi cea atribuită de judecător, din tabel) se decidea dacă amărâtul respectiv era băgat mai departe în cazne, ca să mărturisească întreaga apartenenţă la Necuratul, sau era lăsat liber.
Pentru cei care nu mărturiseau repede, maeştrii schingiuirilor foloseau pentru început „garota” (prizonierul are umerii legaţi, capul fixat de un stâlp şi un călău îi înşurubează foarte încet o daltă metalică în cap), „furca ereticilor” (cu o tijă metalică înfiptă concomitent în piept şi în gât, pe care călăul o înfige lent sub piele) sau „obada ghimpată” (pe gîtul cercetatului este fixată o zgardă cu ţepi la interior, care provoacă rapid septicemia şi deces).
Încăpăţânaţii plăteau scump: capul lor era vârât între două bare, una fiind mobilă şi, cu ajutorul unui şurub, iar aparatul strivea în acest mod capul nefericitului, de la maxilare la cutia craniană.

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări pe Facebook, Telegram sau pe Google News
Accesează: