Mărturie EMOȚIONANTĂ de la CUTREMURUL care a schimbat DESTINE: "Prin ce experiență, Doamne, am trecut!"

Scriitorul Stelian Tănase a rememorat unul dintre cele mai dureroase episoade din istoria României contemporane: cutremurul din 1977.

Student în perioada în care catastrofa naturală a adus mii de morți și zeci de mii de răniți, Stelian Tănase a relatat cu lux de amănunte fiorii și teama care l-au cuprins în momentele respective. 

“A fost într-o vineri, 4 martie, 1977. 40 de ani in urmă. La TVR era un film. Ora 21, 21. Locuiam la etajul X, ultimul, al unui bloc turn de la marginea Bucureştiului. De la fereastra mea se vedeau uzinele 23 August, foste Malaxa, Bărăganul şi un rest de cale ferată. Citeam ceva pentru facultate, eram student. Deodată blocul a început să se zgîlţiie, să pîriie tare din încheieturi. Uşile se învîrteau în balamale, se trînteau repetat. Lampa în tavan a început să se legene. Tot ce era agăţat pe pereţi a căzut. S-a auzit un zgomot aparent fără sursă. Fireşte, m-am speriat, o frică neobişnuită. Vezi moartea cu ochii, cum se zice. Chiar o vezi. Nu mai cunoscusem o asemenea senzaţie. Am crezut că s-a sfirşit, că blocul se va prăbuşi. Mă imaginam căzînd de la etajul X. M-am uitat pe fereastră dintr-un gest reflex. Spre groaza mea, blocurile din jur se înclinau, se îndoiau de la mijloc, cam la nivelul etajului 5-6. Luminile – stinse peste tot, toate fereastrele intunecate.

Ce se mănâncă în Postul Crăciunului. Nu trebuie să lipsească aceste alimente

Vești proaste pentru șoferi. Spoliați și mai rău de ecologismul UE

Apoi, brusc, după această vibraţie asasină, totul s-a oprit. S-au aprins luminile, s-au auzit voci omeneşti. Lumea s-a repezit la ferestre să vadă ce s-a întimplat. Cineva a strigat – cutremur. Ce să fac? În garsonieră totul era căzut pe jos, cărţi, farfurii rafturi. Am ieşit pe palier, pe scări se strînseseră vecini. Erau la fel de speriaţi. Prin ce experienţă, Doamne, am trecut ! Mulţi se temeau că urmează alte cutremure. Unii plîngeau, alţii deveniseră febrili şi nu îşi găseau locul. Erau şi impasibili, cei care fusese înghetaţi de spaimă. Nu puteau vorbi, nu se puteau mişca. Stăteau rezemaţi de pereţi. Lumea a tîşnit din apartamente cum îi găsise minutul fatal. În capoate, pijamale, halate, maieuri, treninguri etc. Am aflat mai tîrziu că nu trebuia să ieşim pe scări, pentru că scările se prăbuşesc primele.

Am coborît la parter. În faţa blocului se adunase lumea, bărbaţi mai ales. Comentau zgomotos ce se întîmplase. Fiecare avea idei despre ce trebuia făcut. Căteva apeluri la calm. Ne întrebam dacă existau victime etc. Pe străzi automobile cu farurile aprinse, claxonind continuu…Mulţi încercau să iasă afară din oraş, pe cîmp, unde nu existau blocuri cu multe etaje. Spre mirarea mea aubtobuzele şi troleibuzele circulau. Am urcat şi am plecat spre centru să văd ce se întîmplase. Am coborit undeva pe la staţia Rosetti. Lumea înghesuită pe un trotuar asculta la radio. Postul naţional nu a anunţat cutremurul. Se auzea muzică ca şi cum nimic nu s-a întîmplat. Ceauşescu era în Africa şi nimeni nu a avut curajul să anunţe dezastrul. Aşa că se asculta Europa liberă care a întrerupt transmisia şi a anunţat cutremurul. Aşa ceva în urmă cu un ceas era o infracţiune. Dar barierele fuseseră trecute.

Abia ajuns în centru am înţeles, pe – bulevardul Magheru, pe Maria Rosetti, la Scala, la piaţa Romană, la piaţa Rosetti – după numărul mare de imobile prăbuşite, dimensiunea exactă a nenorocirii”, a scris acesta pe blogul personal.