Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Am scris de mai multe ori despre sah. Una dintre imprejurari merita sa fie pomenita.
Aveam o rubrica de Teme in revista bacauana Ateneu, pe la inceputul anilor ‘70. Nu mai stiu de ce, oficialitatile locale nu mi-au mai dorit prezenta in revista. La sugestia poetului Sergiu Adam, care era redactor-sef adjunct, am inventat o rubrica de sport semnata cu pseudonim.
Primul articol se intitula K and K si se referea la una dintre faimoasele finale mondiale dintre Karpov si Kasparov. Incognito-ul a durat luni bune. Singura problema era ca nu puteam fi platit, iar Sergiu Adam devenise de-a binelea suspect necompletand statul de plata. Am colaborat si la extraordinarul almanah al lui Valureanu de la Romania libera cu doua careuri, nu grozav de grele, dar avand 64 de casute, ca si tabla de sah.
Tot acolo am povestit si cum am inceput sa joc sah. Copil fiind, jucam cu un prieten stand amandoi pe olite, foarte patrunsi de importanta intrecerii noastre. Bunicul meu matern si doi frati ai mamei jucau bine sah. Unul dintre unchii mei se lauda cu o remiza cu Petre Seimeanu, altul pretindea ca are categorie.
Sahist redutabil era si un frate al bunicii. Avea o problema: nu-si gasea niciodata pozitia, caci nu putea trece picior peste picior din cauza pantecului impozant. Profitam de nervozitatea lui ca sa-l bat. Eram foarte mandru cand reuseam. Bunicul gasise leacul pentru infatuarea mea.
Cand faceam o mutare mai-de-Doamne-ajuta, se incrunta si spunea cu o voce grava: „Ei, da! Nu e ca cand n-ar fi!”. Constatarea, a carei cacofonica ironie n-o simteam, ma determina sa ma umflu in pene. Asa ca gafam nesmintit la mutarea urmatoare. Am citit de curand o remarca a lui Keynes, celebrul economist englez: „Sahul este un remediu impotriva migrenelor”.
N-am suferit niciodata de migrene, dar sahul mi-a provocat una memorabila. Jucam finala campionatului scolar pe Sibiu (categoria de varsta 11-12 ani) si aveam o tura in plus. M-a apucat brusc o teribila durere de cap. Din cauza oboselii si a concentrarii. De greata, vedeam piesele ca prin ceata.
Am pierdut lamentabil o partida ca si castigata. Cand, mult mai tarziu, l-am vazut pe Fisher inotand si ridicand haltere in zilele de pauza din meciul lui cu Sparski de la Reykiavik pentru titlul mondial, mi-am amintit de esecul de odinioara si mi-am dat seama de ce conditia fizica este necesara intr-un sport ce pare exclusiv al mintii.
Am fost coleg de facultate cu o campioana a Romaniei, Alexandra Nicolau, emigrata apoi in SUA. I-am avut studenti pe alti doi campioni, pe Florin Gheorghiu si pe Elisabeta Polihroniade. N-am jucat, bineinteles, cu niciunul dintre ei.
Dintre scriitori, m-am intalnit cu cativa buni sahisti amatori: S. Damian (n-am reusit contra lui nici macar o remiza), cu Ion Hobana (jucator de sah si de tenis metodic ca un robot s.f.), cu Adrian Paunescu (voia musai sa continuam un meci, la 2-1 pentru mine, desi convenisem la doua partide din trei, nu de alta, dar ca sa ia el vaza de cristal, pe post de cupa, oferita de Alex Stefanescu, organizatorul si arbitrul competitiei), cu St. Radof (la 7-0 pentru mine, s-a suparat, nu pe scor, ci fiindca i-am spus ca putem juca si o mie de partide fara sa-mi ia vreuna), cu O. Paler (a crezut ca ma bate la sah orb, dar nu i-a mers), cu N. Breban (in cabana Caraiman din Bucegi).
N-am jucat in schimb cu L. Ulici si D. Tepeneag, despre care auzisem ca sunt grozavi. Adversarul meu permanent a fost insa fiul meu. In 1972, cand avea sapte ani, i-am adus de la Moscova o tabla de sah magnetica, pe care jucam pe munte, la mare, in tren, peste tot. Sute de partide. N-am tinut evidenta scorului.
Recomandările noastre
