Evenimentul Zilei > EVZ Special > Mândria. Pe granița dintre păcatul biblic și calitatea umană
Mândria. Pe granița dintre păcatul biblic și calitatea umană

Mândria. Pe granița dintre păcatul biblic și calitatea umană

Suntem mândri că suntem români, părinți, profesioniști sau mai știu eu ce! Dacă ești prea mândru zice lumea că ești fudul. Dacă nu că ești fraier! E mândria un păcat capital, cum spune Biblia? Sau, în cantitate moderata, un bun uman?

În enumerarea păcatelor capitale, mândria ocupa un loc cu adevarat unic. „De-o parte se află sentimentul împlinirii, al triumfului asupra condiției umane, de cealalta parte hybris-ul – mândria nemăsurată, avertizarea subtilă a ecleziastului în fața aroganței: vanitas vanitatum et omnia vanitas”, definește Mândria psihiatrul Gabriel Diaconu.
Toate sunt goliciuni, deșertăciuni, nu există piatră să nu fie sfărâmată, în cele din urmă, de un fir de praf.
Mândri de când Lumea și Pământul
Tema perenității devine obligatorie deîndată ce creierul uman a dezvoltat un mijloc semantic de măsurare și abstractizare a timpului. Dacă mintea omului s-a născut precum o vede Michelangelo în Capela Sixtină, primul gând al lui Adam a fost probabil: cât va dura?
„Da! Foarte probabil… Devreme ce-a început, când se termină? Succesiunea zilelor, a nopților, anotimpurile și marile migrații sunt privite cu relativă indiferență de toate celalalte viețuitoare, ordonate ierarhic de la mare la mic, de la pradă la prădător, cu toți sclavi ai genei egoiste. Nașterea, moartea, trecerea, ascensiunea și decăderea sunt concepte implicite ordinii universale, una în raport cu care humilitudinea, obediența și în cele din urmă comuniunea sunt cel mult virtuți!”, explică dr. Diaconu, psihoterapeut la clinica Mindcare, din București.
Ascensiune = Mândrie
Iată că revolta acestei întrebări inițiale, provocarea energiei primare, cutezanța de-a încălca ordinea naturală se constituie în cea mai curioasă abilitate a minții umane: mândria.
„E formă de-a se provoca pe sine însăși a minții, și în cele din urmă de-a se învinge pe sine într-o competiție simbolică mult mai feroce decat o tavăleală pentru ierarhie în faimoasa pivniță a conștiintei freudiene. Suntem, în spusele filozofului american ateu Daniel Dennett, apți – deci mândri – de-a ne agăța conștiința de cârlige atârnate în cer sau – precum baronul Munchhausen – să ne săltăm de carâmbul propriilor ciubote”, te pune pe gânduri psihiatrul. 
În Geneză, mărul cunoașterii a alimentat mândria – de unde și păcatul capital originar – posibilității ca știind, aflând, vom fi ca Dumnezeii!
Sentimentul național 
Mândria e, de-atunci, unicul cheag al identității de grup, afilierea la o conștiință supra-numerară, obligatoriu glorificată, pentru că din suma tuturor momentelor triumfale ale unei comunități umane se naște impresia nemuririi, a permanenței. 
„Corect! Sentimentul național începe tot de-aici, din aproximarea începutului imemorial și-al continuării până la sfarșitul timpului în raport cu care individul, erect si autonom, se consideră totuși doar o roată a mecanismului megalitic de renaştere a Începutului”, explică psihoterapeutul cum e și cu mândria națională.
Cu alte cuvinte, trăind și murind, suntem „copiii” aceleași mame, și îi continuăm lucrarea, așa cum trec anotimpurile, către recoltă.
Un Dumnezeu mândru și „gelos”!?
Poate exista orice care sa cuprindă mai mult de o minte, o conștiință, un individ și care să nu necesite mândrie pentru a rezista primei secunde? Daca i-o vei zdrobi ce rămâne decât extincția?
„Babilonienii, fenicienii, hittiții si amalekiții obliterați în spusele Vechiului Testament aveau mândria lor. Dumnezeu, însuși, își avertizeaza poporul ales că este un Dumnezeu gelos, unul care nu suferă să împartă templul cu altcineva!”, se încruntă psihiatrul.
„Mândria nu lasă loc diversității!”
Oare cate vieți pierdute mândriei, trufiei, vanității, fuduliei, aroganței stau la originea identității unui veritabil homo religiosus? Ce-ar spune sufletele tuturor adepților cultelor care n-au supraviețuit despre mândria lor de zoroastreni, de divinatori ai lui Amon, ai Madonnei negre, ai lui Quetzalcoatl? Prin ce-a diferit sentimentul lor de investire, față de ceilalți „sălbatici”?
Sentimentul superiorității ascunde, de cele mai multe ori, dorința oedipiană de expansiune teritorială, de exemplu cum azi o parte a Europei cauta sa o „civilizeze” pe cealaltă, sau cum democrația McDonalds a fost exportată în toate statele Orientului Mijlociu. 
„Mândria nu lasa loc de diversitate, hybrisul ascendenței e un arhetip pe cât de ocult, pe-atat de coroziv. Zdrobește-l, și vei subjuga nu doar un om, ci-o nație!”, conchide Gabriel Diaconu.
Românii și mândria de neam și țară
„Cred că România e o țară consumată de propria-i mândrie sfărâmată. De-o parte stă doctrina comunistă a egalității dintre oameni, de cealaltă dogma religioasă care înfierează mândria. Chiar și cei care reclamă persecutarea valorilor sfârșesc prin a mumifica ideea de mândrie națională într-un fel de caricatura a conceptului. E de-un rar grotesc, atâta vreme cat scopul mândriei, ca practică, nu e de restabilire a continuității, a Începutului, cât derularea, la nesfârșit, a momentului traumatic ales din experiența noastra colectivă!”, te face psihiatrul să te îndoiești de tine și neamul tău.
E cineva mândru de Revoluția din 1989? E cineva mândru de 23 August 1944? Mândru de 1 Decembrie 1918? 24 ianuarie 1859? Mândru de președintele lui? De ceilalți români buni? Dar e cineva mândru de fațada blocului său? Sau de felul în care arată strada în dreptul casei sale? „Exemplul de grup începe cu cel individual. Deprivați de mândrie, devenim condamnați să umblăm în cele patru labe ale unei existente viscerale!”. 
Alex. Ștefănescu: „Scriitorii consideră mîndria o calitate. Și eu!”

„Au trecut mai bine de 200 de ani de când Jane Austen a scris romanul Mândrie și prejudecată, din care reiese că mândria îl poate împiedica pe un om să-și trăiască viața: el riscă să semene cu o broască țestoasă răsturnată, care nu se mai poate redresa din cauza carapacei. Dar acestea sunt cazuri extreme. În general, scriitorii consideră mândria o calitate (o conștiință a valorii proprii, o formă de demnitate, un refuz de-a cere lumii milă). Spartacus, din romanul lui Howard Fast (cel care stă la baza filmului lui Stanley Kubrik), sclav de origine tracă, nu s-ar umili nici pentru a-și salva viața. Nici prințul Andrei Bolkonski din Război și pace nu ar pleca în nicio împrejurare capul. Și eu consider mândria o calitate (nu un păcat). O prețuiesc cu atât mai mult cu cât în momentul de față în România se înregistrează un deficit de mândrie”, spune criticul literar Alex Ștefănescu.
„Și totuși, totuși… Dacă ar fi să aleg între două moduri de viață, l-aș alege pe acela al lui Pierre Bezuhov, nu pe acela al lui Andrei Bolkonski. Pierre Bezuhov mi se pare mai om, el este fricos, dar se străduiește să fie curajos, iar când se umilește regretă amarnic că se umilește și luptă să-și redobândească mândria. În tinerețe, l-am iubit din toată inima și am visat să fiu gras și să port ochelari ca el, ceea ce mi-a reușit!”, se amuză, cu autoironie, literatul.
 „În general, mândria se află în spatele tuturor marilor greșeli” – John Ruskin, scriitor și filozof englez
„Nu inima frântă ucide, monseniore, ci mândria zdrobită” – Gilbert Parker, poet britanic