De când nu l-aţi mai auzit pe preşedinte vorbind despre oligarhi? A trecut ceva vreme.
Oligarhii răi sunt acei rechini, pesedişti fie pe faţă, fie pe ascuns, obligatoriu rusofili, neapărat îmbogăţiţi printr-o privatizare dubioasă, prelungită penal printr-o cârdăşie financiară cu statul român.
Sigur, printre aceşti peşti rapace se mişcă şi vieţuitoare ceva mai bune, absolut frecventabile, mai ales pe seară şi de preferat la Golden Blitz. Timp de trei ani, Traian Băsescu a tunat şi a fulgerat împotriva acestor oameni de afaceri, ţinta favorită fiind, desigur, Dinu Patriciu, pe care îi acuza de înfăptuirea a două păcate capitale într-o societate democratică: perpetuarea unei relaţii urât mirositoare cu clasa politică, fapt ce conducea la incapacitatea acesteia din urmă de a se reforma şi, doi, jocul incorect în economie care provoca, în cele din urmă, suferinţe în mod direct populaţiei (din cauza „băieţilor deştepţi“ din energie avem curent scump, de exemplu). Au fost vremuri interesante. Lupta preşedintelui Băsescu împotriva oligarhilor lor a însemnat, de fapt, lupta pentru a-i priva pe ceilalţi (adică pe adversarii politici, adică pe PNL şi pe PSD) de resurse, putere şi influenţă.
Dacă oligarhii cu pricina ar fi fost închişi, marginalizaţi sau orice altă formă de mazilire socială, liderii la care aceştia erau cuplaţi ar fi avut de suferit, partidele respective ar fi intrat în vrie, ar fi urmat lupte interne spectaculoase, care ar fi dus la decuplarea de electorat.
Uitaţi-vă numai ce a însemnat, pentru PSD, fuga sponsorilor (unii chiar către PD) de după alegerile din 2004. După trei ani, încă nu şi-a revenit la cifrele cu care l-au lăsat Iliescu şi Năstase. Însă, pe ansamblu, Băsescu n-a reuşit să-şi decapiteze principalii adversari politici prin această metodă. Mai grav nu este neapărat că justiţia a dat greş, ci că nici poporul nu mai este sensibil la aceste argumente. Mai bine să fure, dar să şi facă ceva. Prin lupta sa cu oligarhii, cu sistemul ticăloşit, Traian Băsescu şi-a retras imaginea constructivă din economie. Şi de aici se decontează cea mai perversă confuzie: şi anume aceea că Traian Băsescu nu are niciun merit în ceea ce priveşte actualul nivel de trai, care a crescut, în mandatul său, după orice criteriu doriţi dumneavoastră. Iar politica externă a unui lider regional nu ţine de foame. Exemplele cele mai puternice sunt atât în curtea sa, cât şi a duşmanilor. Emil Boc a fost reales pentru că a dus investiţii în Cluj, iar Liviu Negoiţă, de la sectorul 3, pentru că a pus o minimă ordine într-o parte din marea dihanie haotică şi nătângă care este Bucureştiul. Iar baronii PSD se perpetuează dintr-o logică esenţialmente diferită, dar cu efecte similare: oamenii cred că trăiesc mai bine dacă sunt patronaţi de asemenea „tătuci“. Tot un fel de oligarhi sau, oricum, nişte amici tare buni cu oligarhii.
Strategia cu oligarhii a fost ingenioasă, avea premise (pentru că era adevărată, adică lucrurile acelea exact aşa se întâmplau), însă execuţia a lăsat de dorit. Pentru că a uitat de rechinii-prieteni. Şi aceştia, ca imagine, s-au întors împotriva sa, activitate susţinută cu frenezie de presa „tonomatelor“. Şi românul, oricât de priceput este la vorbăria lungă şi fără rost, se plictiseşte la un moment dat să tot audă cuvinte. Şi, tot la un moment dat, şi preşedintele Băsescu a încetat să mai pomenească de Dinu Patriciu. Parcă şi problemele acestui domn cu justiţia au rămas undeva suspendate, situaţie care seamănă cu cea a unei orchestre derutate şi mute, aşteptând bătaia din beţi- şor a dirijorului-jucător. Sigur, e o analogie lipsită de prea mult sens, deoarece preşedintele nu se amestecă în justiţie.
Cred că această echilibristică prezidenţială printre partide şi oligarhi a început să fie practicată de când Traian Băsescu a început să ia în calcul şi alternativa ca PDL să nu poată forma guvernul din iarnă singur. Totul e calcul politic pur. Băsescu are aceiaşi duşmani, faţă de care are aceleaşi sentimente. Dar totul trebuie tratat în cheie politică postaderare: nimic nu mai e de viaţă sau de moarte. Aşa şi trebuie tratate chestiunile politice într-o ţară europeană.
Războiul lui Traian Băsescu cu oligarhii este departe de a fi încheiat. Această încleştare tactică de până acum înseamnă cea mai mică şi nu cea mai mare înfrângere a preşedintelui. A pierdut, însă foarte puţin. Dacă n-ar fi avut această poziţie aspră, poate că nici el şi nici partidul preferat nu ar fi avut actuala poziţie, de pe care poate negocia în forţă şi impune destui termeni. La un moment dat, pomeneam despre o confuzie perversă. Traian Băsescu are merite şi în ceea ce priveşte chiar şi nivelul de trai. Dacă nu exista schimbarea de practici (că de sistem încă nu poate fi vorba) începută în 2004, integrarea ar fi mers mult mai greu, cu efecte directe asupra buzunarului. De aici poate veni însă şi marea înfrângere a preşedintelui. Şi va fi mare dacă va crede că poporul e varză şi nu-l merită, doar pentru că nu a luptat umăr la umăr cu el împotriva oligarhilor şi a tot ce înseamnă ei.
Recomandările noastre
