Într-un stat, puterea se bazează pe instituții, a căror funcționare este reglementată de o constituție. Într-un regim, instituțiile și Constituția îl ascund pe adevăratul deținător al puterii: o familie, o armată sau un partid. Trebuie să avem în vedere această distincție atunci când suntem interesați de cazul libanez.

Cu viața politică tumultuoasă, peisajul său abundent în mass-media și societatea sa civilă combativă, Libanul a priori nu are prea mult de-a face cu cele două regimuri care îl înconjoară, Egiptul și Siria. Două țări pietrificate, plasate sub jugul unui militar în cazul primeia (mareșalul-președinte Abdel Fattah Al-Sisi) și a unui clan în cazul celei de-a doua (linia Assad).

Totuşi, Libanul a încetat să mai fie un stat. Puterea este mai mult ca oricând în mâinile unui cartel al partidelor comunitare, unde conviețuiesc notabili tradiționali, foști şefi de război și oameni de afaceri. O castă gangrenată în politica publică și de genii în politicianism. Preocupați în principal de menținerea lor la putere, au dezvoltat o artă de obstrucționare a inițiativelor care ar putea afecta interesele lor, care se apropie de o capodoperă.

Lupta actuală asupra auditului contabil de la Banca Libanului (BDL) oferă un exemplu edificator. Președinția și guvernul susțin acest proiect, menit să facă lumină asupra găurii abisale din sectorul financiar libanez. Însă “partidul băncilor”, care se teme să fie măturat în dezastru, face totul pentru a împiedica această operațiune de adevăr. Întărită de relaţiile sale în Parlament, în mass-media și chiar în cadrul executivului, oligarhia politico-financiară își poate atinge scopurile.

Îngroparea auditului ar echivala cu eliminarea redresării economice a țării, cel puțin pe termen mediu. Realizarea sa este una dintre condițiile stabilite de FMI și de donatori pentru a umple seifurile țării. Dar “statul profund” este mai puternic decât aceste considerații. Așa funcționează Libanul ca regim. Realitatea puterii se află în afara instituțiilor.

Acest regim, spre deosebire de modelul în vigoare în regiune, are două capete. Acest lucru îl şi face atât de rezistent. Alături de oligarhia financiară, există Hezbollah, cealaltă putere paralelă. Mișcarea șiită pro-iraniană, jumătate miliție și jumătate partid, a învățat să se finanțeze în afara circuitelor bancare. Ea nu este direct implicată în prăbușirea financiară a țării, care afectează foarte mult baza acesteia. Dar, din solidaritate cu unii dintre aliații săi, Hezbollahul tace. Închide ochii asupra corupției și, în schimb, oligarhia închide ochii asupra armelor sale. Un schimb reciproc avantajos.

Acesta este modul în care Libanul a devenit un monstru neguvernabil. De aproape trei decenii, comunitatea internațională a ajuns la un acord cu acest sistem sinistru. Ea l-a finanțat chiar, organizând conferințe de strângere de fonduri, însoțite de promisiuni vagi de reforme pe care liderii țării s-au grăbit să le uite odată ce cecurile au fost buzunarele lor.

Această situație pare să se încheie. Cancelariile occidentale sunt la capătul puterilor. Președintele francez Emmanuel Macron a sugerat acest lucru în discursul său vehement de la sfârșitul lunii septembrie, în care a atacat “sistemul ticălos” de la Beirut. Dar clasa conducătoare continuă să acționeze de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea persistă în capriciile sale atavice, în prădare și evitare. În acest ritm, Libanul nu va mai trezi în curând nervozitate, ci descurajare, plictiseală, un dezinteres politicos. Cea mai rea pedeapsă pentru o țară care a fascinat cândva lumea.

(Rador)