Radu Anton Roman a lăsat o puternică şi importantă amprentă în cultura română, cea mai vizibilă fiind seria de lucrări “Poveştile bucătăriei româneşti", despre regăsirea şi recuperarea culturii gastronomice rurale, autohtone. A eco-gastronomiei.

Îi datorăm o importantă sensibilizare a opiniei publice, atât prin scris, cât şi prin producţii de televiziune, în ce priveşte dreptul nostru, ca români, la hrană, nu la alimente. Dl. Roman nu a făcut nici apologia parizerului şi nici a cremwurştilor, ci a bucătăriei ţărăneşti, o cultură culinară ce trebuie şi poate fi repusă cu drepturi depline, între tacâmurile potrivite, pe masa românilor. Suntem mai prejos ca italienii, francezii, grecii, ruşii, spaniolii? Trebuie să mutăm salamurile din supermarket, acasă, în frigiderele noastre, iar profiturile altora, să le trimitem din România, afară?

Semnele schimbării care prevestesc renaşterea satului şi a fermei rurale în România sunt peste tot, este suficient să le acordăm atenţie. La Palatul Cotroceni, funcţionează o comisie care are ca obiect de studiu agricultura şi dezvoltarea rurală, adună la un loc cunoscuţi specialişti din mediul didactic şi academic, este condusă de Valeriu Steriu, specialist în agricultură, dar şi politician. Cu siguranţă, ca atâtea alte comitete şi comisii, va da naştere unei dezbateri furtunoase despre viitorul agriculturii româneşti. Agricultură pe care, fiecare, o înţelege altfel. Unii se gândesc la producţii uriaşe de cereale şi la exporturi, alţii, la micii fermieri şi dreptul lor de a exista, iar unii ridică în slăvi biotehnologiile sau OMG-urile. Numai că prima şi a treia cale, sunt abordări posesive şi vor umple satele de muncitori cu ziua, creînd suprafeţe imense de monoculturi prin care nu se va vedea picior de ţăran, ci câmpuri gălbioare cât vezi cu ochii. Este de mirare cum se poate vorbi de grădina carpatină, dar din care vor dispare ţăranii, ca alungaţi cu DDT. Grădină, grădină, unde îţi vor fi grădinarii?

L-am ascultat, într-o înregistrare, pe ministrul francez al agriculturii, Bruno Le Maire, cu un punct de vedere privind viitorul acestei ramuri economice, spunând că modelul agricol conform căruia, unele ţări foarte dezvoltate produc prin agricultura industrială foarte mult, iar altele mor de foame, este depăşit. Şi a venit vremea să schimbăm această situaţie cu o alta, zicea dânsul. Trebuie susţinute ţările sărace şi înfometate să îşi reconstruiască agricultura locală, pentru că aceasta este calea. Adică, să fie ajutaţi să înveţe să ‘pescuiască’, nu să le dăm peşti tot timpul. Europa unită, cu a sa reformă a Politicii Agricole Comune, în această direcţie va merge: agricultura durabilă, cu faţa spre micii fermieri. Slow Food înseamnă şi asta, cât mai puţină agricultură industrială, cât mai multă agricultură cu respect faţă de mediu. Chiar aşa, de ce companiile care exploatează resurse petroliere, de exemplu, sau cele care produc ciment, sunt supuse atenţiei opiniei publice, pentru efectul lor asupra mediului (prin aşa numita responsabilitate socială coporatistă) ,dar dinspre marile companii din agricultura industrială, nu auzim mai nimic, în ce fel se îngrijesc ele faţă de mediu? Ce fel de teren lasă în urma lor, respectă mediul? Dacă ne-ar păsa, am avea şansa să micşorăm doza de pesticide, fertilizanţi, ierbicide la micul dejun.

Străinii învaţă să înţeleagă un mod de viaţă rural

EcoRuralis este o organizaţie nonguvernamentală care desfăşoară mai multe proiecte legate de lumea satului românesc, pentru păstrarea modului de viaţă al ţăranului român şi promovarea agriculturii durabile. După cum spun chiar ei, sunt o asociaţie de ţărani. Ei sunt şi partenerul naţional pentru programul WWWOOF România, viaţa la ţară. Străinii se înscriu, sunt selectaţi şi eventual acceptaţi să trăiască, să muncească şi să înţeleagă un mod de viaţă rural ce dispare în Occident datorită asaltului urbanizării şi al agriculturii industriale, în gospodării care practică agricultura organică. Este chiar o muncă la animale, la câmp şi în gospodărie, cu mijloacele şi instrumentele din ogradă. Oare ce îi aduce pe ceilalţi europeni la noi, la ţară, la latrina din fundul curţii, la rânit balegă, la dat cu sapa, lucruri de care românii fug, ca dracul de tămâie, de la ţară la oraş şi mai departe?

Willy Schuster este un om obişnuit, care trăieşte la Moşna, lângă Mediaş, în judeţul Sibiu. Căsătorit cu Lavinia, familie cu copii, având în grijă o minunată gospodărie la ţară, a pus pe picioare Bio-Moşna, la întoarcerea din Germania, în 1997. Este om cu carte, ştie patri limbi străine, toate materne, s-ar putea spune. Practică agricultura tradiţională în mica lor gospodărie, parcă săseasco-elveţiană. O agricultură care pare a fi a doua lor credinţă, ca şi pentru prietenii pe care îi inspiră. Cresc vaci dintr-o rasă românească veritabilă, mocăniţa, parte a patrimoniului genetic naţional, aşa cum este sura de stepă sau bruna de Maramureş. La Bio-Moşna se folosesc metodele tradiţionale de creştere a animalelor, în adăposturi cu curenţi de aer puternici, chiar şi iarna. În câţiva ani au creat o gamă de produse lactate, oferă consultanţă în agricultura organică. Puteţi afla de la ei, prin cursuri, cum se prelucrează laptele în gospodărie. Cu tot respectul pentru ei, fără ironie, îi asemăn cu comunitatea Amish, precum cea din America. Cu oameni ca Willy şi Lavinia şi grupul tot mai numeros de ţărani români, mici fermieri, care îi urmează, agricultura industrială are rău de furcă.

Micii fermieri şi îngrijirea livezilor

Odorheiul Secuiesc înseamnă pentru unii din concetăţenii noştri, regiunea Odorheiului. Aici, Fundaţia CIVITAS pentru Societatea Civilă, a desfăşurat un proiect denumit “Fructele tradiţiilor" (“Székelygyümölcs") finanţat din fonduri acordate de către Guvernul Norvegiei prin intermediul Programului Norvegian de Cooperare pentru creştere economică şi dezvoltare sustenabilă în România. Ideea a fost simplă: să îi adune pe micii fermieri din regiune şi să îi asocieze în jurul ideii de stimulare a îngrijirii livezilor, prelucrarea fructelor tradiţionale, valorificarea produselor locale sănătoase, pentru a contribui la sustenabilitatea comunităţilor şi totodată a mediului înconjurător. CIVITAS lucrează împreună cu mai multe organizaţii din România, prin RuralNet, în sprijinjul comunităţilor rurale, a micilor fermieri de aproape 10 ani.

Cultura transhumanţei se pierde

Asociaţia Grupul de Iniţiativă Radu Anton Roman a colaborat anul trecut pentru o vizită la Târgul Ţăranului, un târg Slow Food din Bucureşti, a unui grup de studenţi masteranzi, de la una din cele mai prestigioase şcoli academice din Europa, dedicată dezvoltării durabile, Universitatea Wageningen din Olanda. Aflaţi într-o călătorie de studii în România pentru a studia procesul tradiţional al producţiei brânzei în jurul Sibiului, precum şi obiceiul păstoritului, studenţii din mai multe ţări ale lumii, au fost uimiţi să poată studia, în Europa, un ciclu de producţie încă atât de vechi. În analiza lor, regretă, că, din păcate, este posibil ca această cultură a transhumanţei să se piardă. Ei da, unii încă mai pot veni în România să mulgă oi şi să bea jintiţă, pentru că se mai poate. Dar şi noi putem înlocui asta cu multe fabrici cun instalaţii de inox care produc brânză industrială. Pentru că putem, nu?

Viaţa la ţară este un model complex

ASR Charles, Prinţul de Wales caută în România ceea ce a scăpat de furia betoanelor, a termopanelor, caută istoria satului şi anume a vechilor sate săseşti. Caută ceea ce noi avem în faţa ochilor, dar distrugem cu inconştienţă, frumoasele gospodării ţărăneşti, casele bătrâneşti, acelea care fac particulară istoria locului, pentru a înconjura frumoasa vilă de termopan cu un gard de tablă inox, să moară de ciudă olandejii, că la ei aşa ceva nu există. La urma urmei, avem Muzeul Satului, este suficient, nu? La Viscri, au fost restaurate gospodării, au fost păstrate elementele de tradiţional ale culturii săseşti, cu ajutorul fundaţiei Mihai Eminescu Trust. Fundaţia ADEPT lucrează de mai mulţi ani în zona Târnavei Mari şi a pus pe picioare un model autohton de dezvoltare rurală, precum şi o făbricuţă pentru prelucrarea fructelor şi producerea de gemuri. Deci se poate interveni în mediul rural pentru a construi cu ţăranii modele viabile de dezvoltare rurală? Se poate şi toate astea au un final fericit: acolo pot merge copii şi adulţii în vacanţă, şi putem avea şi hrană adevărată şi gustoasă pe mesele noastre. Viaţa la ţară este un model complex, nu este vorba doar de o fermă mică, statistică, cum gândesc mulţi birocraţi, care visează grafice cu productivitate, ci înseamnă familia de acolo, locurile de muncă din gospodărie şi păstrarea unui mediu curat, fiind şi un suport pentru cei care trăiesc la oraş. Hai să înlocuim totul cu betoane, cu asfalt şi autoturisme, cu mii de hectare de cerele şi plante tehnice, spre preamărirea civilizaţiei contemporane, să ne încolonăm să vizităm ferme de mii de porci şi milioane de găini chinuite şi să punem în servere web amintirea ţăranilor. A murit ţăranul român? Încă nu, dar nici să nu îl sugrumăm cu mâna noastră. Alţii vor să îl cumpere.

Un francez care face agricultură în România, s-a căsătorit şi are şi copii aici, merg la şcoala din sat, spune într-un interviu publicat recent că foloseşte soiuri de grâu româneşti, pentru că ele sunt adaptate pământului de aici. Este păcat, ne spune el, că această diversitate genetică se pierde, fiind folosite tot mai mult soiuri de import pentru culturile de plante agricole. Şi Uniunea Europeană pledează pentru păstrarea diversităţii genetice a raselor, soiurilor de plante, a speciilor europene. Şi mişcarea Slow Food doreşte asta, şi mulţi dintre noi ne dorim, pentru că a te hrăni înseamnă de fapt reunirea familiei în jurul mesei, gătit şi bucătăreală, cultura pregătirii hranei. Bun, curat produs şi corect preţuit, pentru că munca ţăranului nu este ieftină. Ieftin este parizerul cu 10% carne!