Pentru a desluşi de ce politeţea a devenit un moft, evz.ro a stat de vorbă cu scriitorul Radu Paraschivescu, autorul "Ghidului nesimţitului" şi una dintre figurile publice care ne vorbeşte de ani buni despre virusul care ne macină.
Relaţia mai degrabă proastă pe care românii o întreţin cu bunul simţ nu mai este o noutate de multă vreme. Ne lovim zilnic de aceleaşi scenarii ale nesimţirii banale. Ne-am obişnuit atât de tare cu mârlănia şi tupeul, încât am uitat cu totul micile detalii ale amabilităţii dezinteresate. România e un tablou hilar şi tragic, în care Adriana Bahmuţeanu sau Adi Minune prescriu reţeta succesului.
EVZ: Acceptăm, ca pe un lucru comun, lipsa bunului simţ din societatea românească. Pe de altă parte, nu facem nimic pentru a schimba această situaţie. E explicabilă o astfel de "schizofrenie socială"? Ştim ce merge prost, dar părem mai degrabă indiferenţi. Radu Paraschivescu: Buna-cuviinţă stă să dispară fiindcă oamenii au început să-şi pună o întrebare stupidă: La ce foloseşte? Altfel spus, ce rost are curtoazia, când poţi trăi şi fără ea? Evident, doar o minte în neregulă poate judeca astfel. Putem trăi şi fără cataifuri, excursii în Italia, iederă canadiană sau parfumuri franţuzeşti. Atâta doar că ducem o viaţă mai sărăcăcioasă. Bunele maniere sucombă din cauza felului neglijent, chiar dispreţuitor în care privim în jur. Din cauza indiferenţei faţă de nuanţe şi stil. Când ajungi să crezi că “vă rog” sau “mulţumesc” sunt fleacuri vetuste, ceva s-a stricat înăuntrul tău.
Există o generaţie a bunelor maniere pe care comunismul a distrus-o? Există o generaţie a proastelor maniere pe care postcomunismul a inventat-o? Comunismul n-a pulverizat bunele maniere ale septuagenarilor sau ale octogenarilor de astăzi. Cu sau fără instrucţie, oamenii aceştia au primit acasă anticorpii care i-au blindat în faţa codului de comportament introdus după 1947. Nu pe toţi, dar pe majoritatea. În schimb, sunt stupefiante urmele pe care le-a lăsat comunismul în oamenii care acum au 40-50 de ani. Şi care (din nou, onoare excepţiilor) îşi învaţă copiii că politeţea e un moft, că Darwin a fost un geniu, că lumea e o junglă şi că trebuie să dansăm cu toţii pe şlagărul “The survival of the fittest”.
Dacă prezenţa bunelor maniere indică respectul reciproc pe care membrii unei comunităţi şi-l poartă, absenţa lor subliniază contrariul? Logica simplă asta spune. Dar important este să nu le limităm la aparenţe. Cine vede în bunele maniere o simplă coregrafie socială greşeşte. Dacă respecţi la vedere, dar înjuri pe ascuns se cheamă că eşti un panglicar, nimic altceva. Respectul general pare, şi poate chiar este, o utopie tocmai din cauza involuţiei noastre. Ne-am îndepărtat atât de mult de respect, de consideraţia simplă, de solicitudinea elementară, încât acum ni se pare imposibil să redobândim plăcerea coabitării. Şi atunci renunţăm, fatalişti cum ne stă bine.
Cine educă astăzi într-o mai mare măsură? Familia, televizorul, internetul, şcoala? Din păcate, principalul profesor de educaţie a ajuns televizorul, dublat tenace de ziarele tabloide. Asta înseamnă că tânărul sau copilul apasă pe buton sau întoarce pagina şi dă peste Marian Dârţă, Sexy Brăileanca sau Minune. Oricât ar încerca şcoala şi familia să-i modifice sistemul de aşteptări, şansele de succes sunt rizibile. Copilul va învăţa că mârlănia, tupeul şi gramatica precară compun reţeta succesului. Căci dacă oamenii aceia n-ar avea succes, n-ar apărea la televizor sau în Cancan.
Bunele maniere ar fi, într-o societate normală, semnul disciplinei ("cei şapte ani de-acasă") sau al fricii de anatemizare/pedepsire? Într-o societate normală, bunele maniere tocmai asta ar certifica: normalitatea. Să ne înţelegem, e normal să dai bună ziua, nu să întorci capul. Să cedezi locul în tramvai, nu să râzi de bătrâna cocârjată de sacoşe. Bunele maniere nu trebuie cu niciun chip să fie o concesie de comportament (ca să evităm anatemizarea), ci însuşi comportamentul. Nu e mai greu să ţii uşa deschisă unui vecin cu mâinile ocupate decât să tragi un scuipat pe asfalt. În orice caz, n-ar trebui să fie.
Funcţionează in Romania puterea exemplului şi în sens pozitiv?...din moment ce ea sigur funcţionează în sens negativ Funcţionează mai rar decât s-ar cuveni, din simplul motiv că răul, vânzându-se bine, e mai prezent pe tarabă. Pe Serghei Mizil îl vezi mai des decât pe Solomon Marcus. Adriana Bahmuţeanu apare de un milion de ori mai mult la televizor decât Livius Ciocârlie. Or, nu-i poţi cere unui model de bună creştere să contamineze dacă nu-l laşi să se arate. Prin urmare, plângem la mormântul respectului, dar nu-i dăm nici cel mai mic prilej să învie. Ba chiar trântim deasupra lui o lespede cu un citat din Guţă, Lazarus sau Ciumac.
CITIŢI ŞI:
Mai există bun simţ în România?
Recomandările noastre
