La Catedra de Limba Română din Torino, profesorul Marco Cugno şi elevul său, Roberto Merlo, încearcă de aproape 50 de ani să popularizeze literatura română în Peninsulă.

În biroul mic, cu pereţii „tencuiţi” cu cărţi, două tablouri alb-negru - cu Mihai Eminescu şi Giovenale Vegezzi Ruscalla, fondatorul Catedrei de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Torino - dau camerei un aer numai bun pentru studiu. Aici, profesorii Marco Cugno şi Roberto Merlo îi dau meditaţii unei studente italiene, nu fără să o îndemne la mai multă lectură. Pentru Cugno şi Merlo, România nu e numai „obiectul meseriei”, ci mai ales o ţară care „i-a primit cu braţele deschise”.

Atmosfera unei biblioteci româneşti, scăldată în linişte şi soare, din când în când înviorată de graiul românesc, au tras-o la indigo acolo, în inima Piemontului. Acolo au adus bucăţi dintr-o ţară pe care au învăţat să o iubească ei, italieni sadea, mai abitir decât imigranţii români, care se chinuiesc să-şi renege limba, poate aşa se integrează mai bine. „Mulţi italieni au uitat că noi am fost emigranţi”

Despre ultimele evenimente care au „pătat” obrazul României, profesorul Cugno, care s-a lăsat adoptat de ţara noastră încă din 1965, crede că e doar un val. „Mulţi italieni au uitat că noi am fost popor de emigranţi. Italienii, acum câteva decenii, erau consideraţi paria societăţii în Europa, mai ales cei din sudul Italiei. Şi când a fost imigraţie internă din sudul Italiei - eu eram tânăr - veneau din sud ca să lucreze la Torino. Era plin de anunţuri cu «non si affitta a meridionali» (nu se iau în chirie sudişti - n.r.).

Deci, există această tradiţie de xenofobie. Impresia mea este că media din România, dar şi din Italia cam exagerează”, spune Marco Cugno. Prin traducerile făcute operelor marilor autori români, traduceri care au adunat multe premii şi pe care le înşiră cu mândrie pe birou, profesorul în vârstă de 68 de ani a făcut, de fapt, o muncă de ambasador pentru o Românie aşa cum ziarele nu se sinchisesc s-o arate. Un „italiano vero”, pe malul Dâmboviţei

Pofesorul din Torino, mare iubitor de limbă şi literatură română, cunoaşte un Bucureşti înfloritor, al tinereţii lui, unde a avut prima casă, unde i s-a născut primul copil, unde a trăit, alături de soţia sa, clipe boeme, îmbătate de spectacole la opera şi teatrul Micului Paris. Venise în România pentru a preda italiana în Capitală. Când îşi aminteşte de tinereţea sa la Bucureşti, se luminează. Primul apartament l-a avut în Piaţa Palatului, lângă blocul turn. „Murise Gheorghe Gheorghiu- Dej, erau primii ani ai lui Ceauşescu. Cât am stat, vreo 10 ani (cu întreruperi), am cunoscut tinerii poeţi, scriitori, am urmat cursurile de vară de la Sinaia în 1965, am început să-i citesc pe Sorescu, Stănescu, Blandiana, cu unii m-am şi împrietenit. Sorescu a fost cel mai bun prieten pe care l-am avut!”, povesteşte Cugno, care mai are puţin şi iese la pensie.   Şi soţia, şi fiica profesorului - care încearcă, de 50 de ani, să popularizeze româna în Peninsulă - citesc literatura noastră. „Când fiica mea s-a logodit, i-a spus actua lului ei soţ: «Hai să vezi ţara în care m-am născut». Şi au plecat cu maşina, cu cortul, au fost prin Bra şov, Maramureş, au trecut prin Bucureşti, unde aveam nişte prieteni, şi apoi la malul Mării Negre. Era în primii ani după Revoluţie”, mai spune italianul. „Dar cum era înainte, se simţea regimul?”, e curios Roberto Merlo, elevul lui Cugno.

„Nu am avut niciodată senzaţia că sunt controlat. Sigur, telefonul meu era ascultat, ştiam asta, dar era o perioadă, totuşi, acceptabilă. Am fost mai puţin în România în ultimul deceniu al regimului «satanic» al lui Ceauşescu. Erai invitat de Uniunea Scriitorilor, ţi se creau condiţii bune, dar ştiai că lumea făcea noaptea coadă ca să-şi cumpere mâncare”, încheie povestea profesorul, într-o română perfectă.

ITALIA-ROMÂNIA Suntem italieni, să ne cerem scuze pentru mafie? Ca să vadă clar conflictul România - Italia, cei doi profesori se „leapădă” de faptul că sunt cunoscători ai limbii şi culturii mioritice. „Manifestări xenofobe şi de ură atât de violente ca la Roma nu au avut loc niciodată la Torino. Trebuie să deosebim ceea ce zice un guvern de ceea ce crede o ţară”, e de părere Roberto Merlo. Recunoaşte şi că statul italian, dintr-o frică de a nu primi ştampila de „xenofob” sau de „rasist”, nu a pus filtru la vamă. „S-a făcut o politică de imigraţie când aşa, când aşa, nu am avut o politică clară, aşa cum au avut mereu Canada, Statele Unite ale Americii sau alte ţări”, crede tânărul profesor.

Marco Cugno aminteşte şi de gafele ambasadorilor italieni: „Greşelile politice s-au făcut mai ales la nivelul guvernului de la Roma. De exemplu, o eroare a făcut ministrul care a mers în România şi a pretins scuze din partea ţării dumneavoastră pentru infractorii din Italia”. „Şi, atunci, noi ce ar trebui să facem? Să ne cerem scuze pentru toate delictele mafiote care se întâmplă în lume pen tru că mafia s-a născut la noi? Hai să fim serioşi! Este infantil, sunt nişte tactici diplomatice absolut puerile”, completează Merlo.

Cei doi italieni cred că ar fi bine dacă şi presa ar încerca să-şi mai stăpânească un pic setea pentru senzaţional. „Şi ziarele, şi televiziunile noastre, dar, la rândul lor, şi cele din România ştiu doar să exacerbeze acest conflict care la un moment dat există, pentru că există conflict social peste tot în Europa, nu doar în Italia”, conchide Roberto Merlo.  „LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”   Românii vorbesc deja foarte pocit

La Catedra de Limba şi Literatura Română învaţă anual cam 60 de stu denţi: români ale căror rude lucrează în Italia şi italieni curioşi sau ale căror familii au afaceri în România. „Unii încearcă să-şi găsească o direcţie mai puţin bătută pentru a lucra în ştiinţele sociale, asistenţă socială sau lucruri de genul ăsta, în care se poate dovedi utilă cunoaşterea limbii române”, spune Roberto Merlo.

Cugno predă un curs de literatură română, iar Merlo ţine un curs de istoria limbii române, face traduceri şi cunoaşte prea bine problemele cu care se confruntă stu den ţii. La gramatică, români sunt primii care greşesc. „Se descurcă mai prost decât studenţii italieni.

Faptul că eşti român nu înseamnă că ştii bine cultura ţării din care vii. Cel mai uimitor e că şi cei care şi-au terminat liceul în România vorbesc deja foarte pocit. Nu-şi dau seama că amestecă limbile”, zice Merlo. Influenţa limbii italiene nu îi ocoleşte nici când trebuie să pună pe hârtie ce învaţă. „Nu ştiu cât de mult scriau când erau în România, la liceu, dar aici nu mai scriu în româneşte. Sunt de 5 ani în Italia şi nu au mai scris niciun cuvânt în româneşte şi fac nişte greşeli de copii de clasa a V-a”, apreciază dascălul.

TRADUCERI

„Baltagul” în italiană mai are de aşteptat Prima catedră de studiere a limbii române peste hotare a fost cea din Torino (1863). Ruscalla şi-a câştigat dreptul de a sta, chiar dacă doar în poză, lângă Eminescu, prin activitatea sa la Catedra de română. Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Paul Goma, Norman Manea, Ana Blandiana, Constantin Noica au devenit cu noscuţi în Italia şi datorită lui Marco Cugno, care le-a tradus opera. Sadoveanu a trecut gra niţa mai greu, din cauza preţului prea mare cerut de moştenitorii autorului pentru drepturile de autor.

Din cauza asta, „Baltagul” tradus de Marco Cugno nu a văzut tiparul încă. Nu a fost însă singurul impediment în calea popularizării li te raturii noastre. Cu toate că, în ultimii ani, aportul Institutului Cultural Român a fost considerabil în ceea ce priveşte traducerile cărţilor româneşti în italiană, cei doi profesori torinezi cred că multă vreme literatura română a suferit din cauza traducerilor proaste, clandestine.