Nici astazi nu inteleg de ce-mi reprezentam democratia ca pe o continua vacanta, in care n-o sa mai am nicio responsabilitate, in care toate problemele societatii devin minore in comparatie cu povara sistemului dictatorial si vor fi rezolvate de cei pe care-i alegem din patru in patru ani.

In ziua in care Nicolae Ceausescu a decolat de pe acoperisul CC-ului am rasuflat usurat si am zis ca, din acel moment, pot sa ma bucur de viata. Incepea vacanta, ma gandeam ca o sa citesc toate cartile interzise, ca o sa ma desfat cu articole din ziare, ca o sa fumez toate marcile de tigari pe care le vedeam doar in filme, la video, si ca o sa beau rauri de Coca-Cola.

Dar, fortat de evenimente, mi-am amanat vacanta si m-am intors pe strada si a doua zi, pe 23 decembrie, si am mai intrat in casa undeva dupa luna septembrie 1990. Acel an l-am dedicat marsurilor si mitingurilor de protest, sperand tot timpul ca lucrurile se vor aseza asa cum credeam ca e bine. Zilele treceau si vacanta democratica se tot departa. Brusc, am inteles ca pana la vacanta trebuie sa fac rost de bani, tigarile si Coca-Cola nu mi le dadea nimeni gratis. Asa ca mi-am luat  o slujba si mergeam si la scoala. Destul de tarziu, cred ca prin 1995, am inteles in sfarsit ca democratia nu are nicio legatura cu vacanta. Ca trebuie sa fac mai multe lucruri in acelasi timp, ca trebuie sa-mi inving oboseala si sa castig bani sa intretin familia. Am inteles ca pana si vacantele au pretul lor.

Asa ca fac parte din generatia care a invatat democratia pe propria-i piele. De aceea nu-i judec pe nostalgicii „Epocii de Aur”. De multe ori, n-avem puterea sa invingem realitatea si e mai simplu sa fugim in trecut.

Astazi o sa ma duc la vot, asa cum m-am dus la toate alegerile de pana acum. Voi vota cu religiozitate intreaga mea viata numai si numai in amintirea celor pe care i-am cunoscut si au murit in decembrie. Nu stiu ce-ar fi facut colegul meu de clasa, impuscat la metrou in acele zile, nu stiu daca ar fi votat sau nu, dar moartea lui ma obliga sa fac gesturi prin care sa arat ca sacrificiul lui n-a fost in zadar.

Atunci, in decembrie 1989, nu mi-a spus nimeni cat de dificila va fi lumea in care paseam, cat de obositoare si plina de dezamagiri. Dar al naibii sa fiu daca imi pare rau de ceva! Am fost martorul nasterii unei lumi, am cunoscut oameni extraordinari, eroi, invingatori si invinsi. Am trait momente de euforie pe care le-am regretat (victoria lui Constantinescu din 1996) si dezamagiri pe care le-am inteles mai tarziu. Puteti face orice azi, sa votati sau sa stati acasa, dar faceti-o din convingere. Respectati-va credintele si visul. Cel mai mare dusman al libertatii este indiferenta.

De acelasi autor, cititi si blogul „Experimentul Budapesta”, la www.evz.ro/isaila