Între axolot și ascaris cu pansament

Privesc uneori emisiunile unor televiziuni românești realizate de la Bruxelles. Reporterii și parlamentarii europeni români îmi provoacă aceeași reacție: o senzație de repulsie greu de definit. Nu fiindcă ar aparține unei tabere sau alteia, ci din cauza asemănării lor aproape perfecte. Aceleași expresii, aceleași inflexiuni, aceeași suficiență, aceeași capacitate de a transforma orice întrebare într-o confirmare. Mă gândesc inevitabil la Ascaris lumbricoides.

Nu la parazit ca metaforă a unui sistem, ci la indivizii care aleg această formă de existență. Nimeni nu îi obligă să vorbească astfel, să privească astfel sau să renunțe la propria coloană vertebrală. O fac singuri. Iar ceea ce mă dezgustă nu este mecanismul. Mecanisme au existat întotdeauna. Mă dezgustă ușurința cu care unii oameni acceptă să devină parte din el.

La început  useriștii (de toate sexele) nici măcar nu mi s-au părut respingători. Mai degrabă stranii.

Îi priveam la televizor, perindându-se prin studiouri și încercând să mistifice, cu o stăruință aproape înduioșătoare prin penibilul ei, dezastrul în care au dus țara. Și, dintr-odată, mi s-au părut niște axoloți vorbitori într-un acvariu.

Poate că imaginea nu mi-a venit întâmplător. Mi-am amintit de axoloții lui Cortázar. În povestirea lui, un om vine iar și iar la acvariul din Jardin des Plantes și rămâne ore întregi în fața acelor făpturi aproape nemișcate, privind prin sticlă niște chipuri care par să ascundă o conștiință inaccesibilă. Între privitor și vietatea privită există un geam și, la început, o lume întreagă. Apoi distanța se micșorează până când nu mai e limpede cine se află de o parte și cine de cealaltă.

La televizor, însă, transformarea părea să se fi produs în sens invers. Eu rămâneam, har Domnului, în afara acvariului, ei erau înăuntru.

Studioul devenise bazinul, lumina rece a reflectoarelor cădea de sus ca neonul unui acvariu, iar în spatele sticlei niște făpturi cu expresii tîmpe își mișcau buzele și explicau foarte grav lumea de afară.

Unul spunea că lucrurile merg bine. Altul demonstra, cu cifre, că ceea ce văd oamenii nu este ceea ce văd. Un al treilea ne asigura că fisura din sticla acvariului nu e o fisură, ci o oportunitate. Apa scădea, dar ni se vorbea despre nivelul ei optim. Pe fundul bazinului se adunau resturi, dar acestea deveneau, printr-o remarcabilă performanță semantică, stabilitate.

Și niciunul nu părea tulburat. Poate asta mă fascina cel mai mult. Nu minciuna în sine — minciuna politică este veche și, în fond, plictisitoare —, ci seninătatea cu care era rostită. Acea convingere profesională că, dacă realitatea este suficient de insistent contrazisă la televizor, până la urmă va avea bunul-simț să se rușineze și să dispară.

La Cortázar, omul privește axolotul atât de mult încât ajunge, într-un fel, de partea cealaltă a sticlei. Eu n-aș vrea să ajung acolo.

Poate de aceea închid uneori televizorul.

Dar îl deschid din nou: aceleași studiouri, aceiași reporteri, aceiași useriști, aceleași explicații interminabile. Numai că imaginea se schimbase, cumva. Deodată mi au venit în minte ascaris lumbricoides. Și asemănarea mi s-a părut izbitoare.

Nu neapărat una fizică — deși uneori natura are un umor pe care prefer să nu-l comentez —, ci una de mecanism. Parazitul nu urăște organismul în care trăiește. Ar fi chiar absurd să-l urască. Nu are nimic personal cu el. Dimpotrivă, are nevoie ca organismul să rămână suficient de viu pentru a-l întreține.

Poate de aceea nici nu-i mai privesc cu furie. Îi privesc cu acel sentiment greu de definit, undeva între milă, uimire și scârbă. Mă întreb ce se întâmplă după ce se sting reflectoarele.Cum e când ies din studiouri? Când își încasează banii? Când merg pe stradă și întâlnesc oamenii cărora, cu o seară înainte, le-au explicat că propria lor viață este doar o interpretare greșită a statisticilor? Cum sunt în concediu? Cum sunt duminica, la prânz, când se adună familia și cineva pune supa pe masă?

Mai ales cei tineri mă nedumeresc. Pe cei trecuți de o anumită vârstă aproape că îi pot înțelege. Politicieni, moderatori, invitați permanenți, profesori universitari, filosofi, actori, scriitori — oameni care poate au descoperit, la un moment dat, că apropierea de acvariu oferă lumină, căldură și hrană. Unii n-au reușit să se facă remarcați înainte și probabil nici nu s-ar mai fi făcut. Sistemul le-a oferit, în sfârșit, un geam în spatele căruia pot fi văzuți.

Dar cei tineri? Ei încă ar fi avut timp. Timp să greșească pe cont propriu. Timp să fie liberi. Timp să spună nu. Timp să-și construiască o biografie care să nu necesite, peste douăzeci de ani, explicații date în oglindă.

Tocmai de aceea imaginea axolotului îmi revine uneori și mi se pare, până la urmă, mai neliniștitoare decât aceea a parazitului.

Ascaris nu are de ales. Nu cunoaște rușinea, compromisul sau demnitatea. Nu poate hotărî într-o dimineață să trăiască altfel. Își urmează natura.

Omul poate.

Și atunci, privind seară de seară acvariul luminat din televizor, nu mai știu ce simt mai puternic: scârba în fața parazitului sau tristețea în fața omului care a ales să devină axolot.

La Cortázar, omul sfârșește de cealaltă parte a sticlei, captiv în privirea ființei pe care o contemplase.

Eu sting televizorul.

Deocamdată, sticla e încă între noi…

Observ, în ultima vreme, că tot mai mulți fotbaliști intră pe teren cu câte o mână bandajată, deși nu par să aibă vreo rană vizibilă. Pansamentul a devenit un fel de accesoriu al suferinței preventive, un semn discret că purtătorul lui merită, dinainte, o anumită indulgență. Privindu-i, mă întreb dacă nu cumva aceeași modă ar trebui extinsă și în afara stadionului.

Mi-i imaginez pe analiștii politici, pe comentatorii permanenți, pe profesorii fără operă și pe experții de serviciu apărând la televizor cu câte un bandaj alb în jurul frunții, ca niște veterani ai unor bătălii nevăzute. O ceată de ascaris, bandajați… Unul ar avea pansamentul ușor înclinat, în semn de dramatism intelectual. Altul și l-ar purta cu solemnitate, ca pe o coroană a suferinței civice. Un al treilea ar explica, pe un ton grav, că democrația însăși i-a provocat această contuzie.

Ar fi, poate, mai ușor de suportat astfel. În loc să mă irite siguranța lor impecabilă, m-ar înduioșa fragilitatea sugerată de acel petic de tifon. Aș fi tentat să cred că fiecare frază categorică pe care o rostesc este rezultatul unei lovituri recente la cap și că, în fond, nu sunt pe deplin responsabili pentru certitudinile pe care le emit cu atâta aplomb.

Și poate că tocmai de aceea imaginea mă face să zâmbesc. Pansamentul are darul de a introduce o fisură de umanitate în armura infailibilității.

Sub el, ascarisul-expert pare dintr-odată mai puțin amenințător, mai puțin sigur de sine, mai apropiat de condiția comună a omului care se lovește de marginea realității.

Mă gândesc că televiziunile ar putea institui această regulă simplă: orice comentator care apare prea convins de propriul adevăr să poarte obligatoriu un bandaj pe cap. Nu i-ar face neapărat mai competenți, dar ar adăuga o notă de modestie involuntară și, pentru spectator, un strop de compasiune și de umor.

În fond, multe dintre opiniile care ni se servesc zilnic par deja rostite de oameni ușor contuzionați. Dacă tot este așa, un pansament vizibil ar avea măcar meritul sincerității. Iar noi, cei din fața ecranului, am putea zâmbi și i-am privi cu mai multă îngăduință, convinși că nu asistăm la un spectacol al infailibilității, ci la o discretă comedie a vulnerabilității umane.

Imaginea rămâne, într-adevăr, greu de uitat: un studio de televiziune plin de comentatori cu fruntea bandajată, discutând cu gravitate despre soarta lumii, în timp ce pansamentul le conferă, fără voie, exact acea doză de vulnerabilitate care lipsește adesea din discursul lor. Uneori, un simplu detaliu comic spune mai mult decât o analiză întreagă.

Poate că umorul are tocmai această funcție: să reducă, pentru o clipă, pretenția de infailibilitate și să readucă lucrurile la dimensiunea lor omenească. Sub tifon, expertul nu mai pare un oracol, ci un om care s-a lovit, la fel ca noi toți, de marginea realității.