Întâlnirea dintre un haiduc rupt de foame și un mason marxist-leninist, una dintre enigmele românești nerezolvate încă. Interviul care a inflamat Bucureștiul

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

„Unde-s pumnalele, unde-s pistoalele”, spunea refrenul regretatului Vali Sterian, făcând trimitere la imaginea romanțat-eroică a haiducilor, imagine mult folosită în anii în care nelegiuiții care luau calea codrului erau considerați strămoșii de drept ai celor care construiau socialismul ”multilateral dezvoltat”.

Dar haiducii și folosirea imaginii lor nu a fost atributul exclusiv al ”Epocii de Aur” și acest lucru urmează să îl demostrăm astăzi, deși, trebuie să recunosc, personajele care s-au folosit de această idealizare a banditului la drumul mare au fost mult mai apropiate de ctitorii comunismului decât personajele de care s-au folosit.

Mica enigmă pe care o aducem azi în atenție datează din anul 1911, dar, poate și din cauză că n-a mai interesat pe nimeni, de 115 ani zace nedezlegată în arhivele prăfuite ale presei.

Universul se luptă cu Adevărul prin Dimineața

Nici n-ar fi fost o enigmă, dacă două companii de presă din acea vreme nu s-ar fi războit de dragul grupărilor liberală și conservatoare din politică. Universul se lupta Adevărul și bătălia nu cunoștea limite, așa că a-ți acuza adversarul că a măsluit un interviu era o joacă.

Inițiat de Luigi Cazavillan, Universul era condus în 1911 de Nicolae Dumitrescu Câmpina, cel care se căsătorise, după 1903, cu văduva italianului. Ei țineau partea liberalilor brătienilor.

Adevărul și sora publicistică mai mică, Dimineața, erau ale lui Constantin Mille. Acesta chiar a fost un strămoș al socialismului științific. Cucerit de Karl Marx, Mille participă la congrese internaționale ale socialiștilor, ba chiar Revoluția bolșevică din 1917 îl prinde în Rusia. Din păcate, moare în 1927, înainte de a vedea cum teoriile i se transformă în închisori.

În mai toate demersurile proto-comuniste, Mille era însoțit de ginerele său, N. D. Cocea. Cocea se și lăuda că l-a întâlnit pe Lenin. Pe cei doi îi legau atât preferințele politice, cât și faptul că amândoi erau avocați.

Cocea a fost cel care a realizat (sau nu, nu se știe clar) interviul incriminat, așa că Universul ataca la vârf rivalul în ale cuvântului tipărit.

Întâlnire între două personaje de roman

Disputa s-a produs în jurul unui urmărit general din acea perioadă, Thoader Pantelimon. Când se apropia de 30 de ani, e prins și condamnat pentru furt de vite. Iese din temniță taman în 1907, numai bine să fie acuzat de instigare la răscoalele țărănești. Locul său natal era in zona Târgu Neamț – Humulești, adică în miezul evenimentelor blamabile liberalilor.

Pantelimon fuge de autorități și se ascunde în pădurile din jur. Ca să se hrănească și ca să plătească puținele gazde care se încumetau să-l acopere, fură de la negustori și moșieri. Era haiduc? Nu ca în Pădurea de la strungă a celor din Phoenix, dar destul de aproape de personajele reale din arhivele vardiștilor.

N. D. Cocea, tânăr reporter pe atunci, țese la greu în Dimineața în jurul personajului pe care jandarmii nu reușeau să îl prindă.

Punctul culminant a fost când a anunțat că pleacă pe malurile Ozanei ca să întâlnească pe Pantelimon. Și, pe 18 august 1911, publică un interviu cu deja celebrul fugar! Acesta îl puteți savura astăzi.

Imediat a început disputa pe adevărul din spusele avocatului, dispută nestinsă nici azi, pentru că mărturiile de mai târziu ale lui Pantelimon nu prezentau credibilitate, el devenind angajatul lui... Mille!

Două destine de...

Astăzi aveți ocazia să citiți interviul. Dincolo de farmecul limbii folosite, o limbă ce încă își căuta forma pentru presă, încărcați-l și cu informația că, dacă întâlnirea de sub podul dintre Târgu Neamț și Humulești a avut cu adevărat loc, banditul și gazetarul își riscau libertatea și viața. Luați și câteva informații despre ce a urmat.

În 1912, Pantelimon a fost prins și dus la proces în București. Mille și Cocea s-au ținut de cuvânt și l-au apărat la fond. În apel se pare că a avut alți avocați. Haiducul este achitat pentru toate acuzațiile și este angajat portar la Adevărul. Mai târziu se întoarce în Neamț, unde moare în uitare.

Destinul lui Cocea a fost pe măsura lipsei lui de caracter. În anii 1920 este arestat pentru lezmajestate, dar e și deputat, în anii dictaturii care a urmat este ”carolist”, dar imediat după 1944 trecutul de marxist îi aduce lângă Pauker sau Pătrășcanu.

În 1944, la cererea Anei Pauker (care avea nevoie de ambasadori credibili în Occident) ajută la reaprinderea luminilor Marii Loji Naționale (închisă în 1937, la ordinul lui Carol al II-lea), iar în 1948, când comuniștii schimbaseră orânduirea și nu mai aveau nevoie de masoni, tot N.D. Cocea este cel care face anunțul închiderii Marii Loji.

Moare la numai un an, în 1949, lăsând o singură moștenire frumoasă, două fiice, Tanți și Dina, prima actriță în Franța, a doua, o stea a tetrului românesc. Probabil cele două moșteneau talentul de la mătușa lor, Alice Cocea, care a luminat scenele Parisului.

Materialul prezentat ca un interviu al lui N.D. Cocea cu banditul fugar Pantelimon a apărut în ziarul Dimineața, din 18 august 1911. Ziarul era condus de Constantin Mille

”D. Cocea de vorbă cu Pantelimon / Ce l’a îndemnat să apuce calea codrului”

Cum se prezintă Pantelimon

Pantelimon nu e un erou. Nimic în atitudinea, în mișcările, în portul, în vorba lui nu amintește pe haiducii mîndri și îndrăzneți de odinioară. Vremurile legendare au dispărut și cu ele iataganele, pistoalele la cingătoare, fugarii neînstrunați și cușmele pe o ureche. În vremea noastră prozaică și burgheză, însuși Pantelimon trebue să se supue obiceiurilor existente și să cutreiere pădurile în hainele comune ale țăranului trăit o bună parte din viață pe la fabrici sau în oraș.

Dar dacă Pantelimon nu are înfățișarea unui erou, are în schimb în hainele și în trăsăturile figurei lui toată mizeria, toată tristețea, toată desnădejdea țăranului alungat, prigonit, jefuit, împilat fără speranța unei soarte mai bune decît în fugă sau în revoltă. Ghemuit lîngă trunchiul unui copac, pare obosit și sfîrșit. Dacă n’ar fi pușca cu două țevi — iar nu un Manlicher cum susțineau autoritățile — culcată la picioarele lui, nimic n’ar spune că în fața mea stătea banditul temut care de trei luni de zile poartă pe urmele lui corpuri întregi de soldați și de jandarmi. Vorbește încet, cu glas tărăgănat și ostenit . Ce l’a îndemnat s’apuce calea codrului

— Ce eram să fac ? Am fost condamnat în lipsă la un an și jumătate închisoare. Am fost condamnat pe nedrept. Am întrebat pe unii și pe alții dacă pot să scap de temniță. Unii mi-au spus că am drept de opoziție, alții că am alte drepturi, și alții că nu mai am nici un drept. Nici ei nu știa bine. Cînd veneau să mă ia pe sus, prindeam de veste și fugeam din sat. Mă întorceam după o bucată de vreme, dar tot pe ascuns, să nu mă prindă. Asta nu mai era trai. Nu spun că nu cîștigam de ajuns. Cînd omul e muncitor nu moare de foame.

Doar nu m’am dat în lături niciodată de la muncă. Dar m’am născut într’un ceas rău. Mi-a fost pe semne scris să nu s’aleagă nimic de osteneala și de munca mea. Așa e croită lumea. La unii prea mult, la alții cenușa în vatră.

Și nu pot să spun că am fost un rău și un ticălos. Cît mi-a stat în puteri am ajutat pe alții mai nevoiași ca mine. Cînd aveam un ban de prisos nu-l cheltuiam singur. Cîți oameni nu sînt mai nărăviți ca mine și dacă au noroc se merge toate ’nplin. Eu n-am avut noroc.

Pantelimon se oprește o clipă pe gînduri. Pare desgustat să mai vorbească și pare că nu are ce să-mi mai spună. Îl întreb:

— Dar de ce ai apucat calea codrului și de ce ai eșit la drumul mare ?

— Apoi ți-am spus: Vreau să pună mîna pe mine și să mă ducă iar la închisoare. Nu vreți să mai văd închisoarea cu ochii. Mai bine moartea. Ce pățește omul acolo numai eu știu. Din bun teafăr eși beteag și cu sufletul oțetit. Mi-am luat mai bine lumea în cap. N’am plecat din sat să m’apuc de hoție. Nu mă gîndeam la una ca asta. Am trăit, numai Dumnezeu știe cum, cu ce-mi păstra unul și altul și cu ce găseam în pădure. Într’o zi mă răzbise foamea ș’am prădat. Dacă e un păcat îl iau pe suflet.

N’am luat dela cel sărac, nici de la vădane, nici de la copii. Cei bogați nu dau de voia lor. Trebue să’i mai strîng de cînd în cînd în chingi ca să mai lase din ce-au prădat de pe spinarea noastră. Când o veni vremea să îmi ispățesc păcatele o să fiu cu sufletul împăcat pentru că am dat și eu la nevoe o mînă de ajutor și pentru că n’am trecu’ pe lîngă o casă de creștin fă să las ceva într’însa. Și-or aminti măcar ei de mine și m’or căina, dacă m’or trimete la ocnă legile și bogății. Altceva ce să mai spun ?

Complicii lui Pantelimon

— Spune-mi dacă toate prădăciunele la drumul mare care se pun pe seama ta, le-ai făcut singur sau cu alții?

- Ce-am făcut am făcut eu singur. De ce să cadă păcatul pe alții ? O să dau eu seama de tot.

- Cum se face atunci că erau aproape în acelaș timp și la Botoșani, și în Suceava, și în pădurile Neamțului. Erau mai mulți Pantelimon?

Își ridică capul. Simt în întuneric privirea lui pironindu’se asupra mea ca și cum ar vrea să-mi citească suflet.

-Vorbesc de mine nu de alții. Ce-au făcut alții e treaba lor.

Și Pantelimon tace încruntat. Am înțeles și-am schimbat vorba:

— Dar așa singur cum ești, trebue s’o duci greu fără adăpost și cu poterile după tine ?

— Rău, dar tot mai bine ca în temniță. O zi mănînc, două rabzi și vremea trece. Pădurea e a mea, nu dau seamă nimănui. Și poterile...

Nu văd zîmbetul lui Pantelimon, dar din sunetul glasului simt ca trebue să zîmbească.

Jandarmii și Pantelimon

— Ce să facă potecile în pădurile astea? Mai de grabă găsești un ac într’un car cu fin. Eu bat potecile și ei trec pe drumul cel mare. Apoi calcă greu de li se aude mersul de la o poștă. Și cînd pășesc mai pe înfundatele, îmi dă de veste domnul căpitan cu otomobelu dum-sale. Cîte odată au trecut la doui pași de mine și eu rîdeam de ei ascuns în rugi. Ce să găsească ! Dacă le-ași trimete vorbă că sînt în cutare loc, tot ar găsi chipul să treacă pe lîngă mine, fără să mă vadă, sau să mă caute pe jos cînd eu aș sta pitit într’un copac. Doar să dea foc pădurilor ! Unde mai pui, că oamenii țin cu mine, nu cu dînșii.

— E adevărat. Am vorbit și eu cu oamenii de prin împrejurimi și toți te vorbesc de bine.

Pantelimon își ridică privirile și mă întreabă cu interes:

— Ce spun de mine?

— Te laudă și n’ar vrea să te vadă încăput pe mîinele jandarmilor.

- Săracii îndură și ei destul de pe urma mea, dar mai mult îndură de pe urma lor. Cum poate omul să fie așa de cîinos la inimă. Doar sînt țărani ca și noi și dacă au pus un mondir pe dînșii cred că sînt coborîțî cu hîrzobul din cer și că au dreptul să ne tae și să ne spînzure. Pe mama, au bătut-o. Eu n’am bătut pe nimeni și n’am vărsat sînge de creștin. Dar dacă mi-ar cădea în palmă jandarmul care a bătut-o !...

Pantelimon nu-și sfîrșește fraza. Numai pușca strînsă în pumni trosnește ca o amenințare. Nu întrerup clipele astea dureroase și tragice. Apoi continuă el singur, încet, stringînd din dinți, ca și cum ar vorbi numai pentru dînsul.

— De la mine să-și mute gîndul. N’o să încap pe mîna lor. N’o să mă aibă nici mort în mîna lor. Decît să mai îndur ce-am îndurat, mai bine îmi răpun viața singur. Cîteodată nu mănînc zile întregi. Mai bine să nu mănînc decît să tragă cîinii ăștia din carnea mea. Is fără milă domnule. N’au suflet în ei. Cînd îi știți prin pădure mai bine aș vrea să dau ochii cu un mistreț decît cu dînșii.

Ce va face de’aci înainte

Îl întrerup.

-Și cu toate astea n’o să poți scăpa multă vreme de mîna lor. Acum, cît e vara, tot poți să te mai ascunzi. Dar ce-o să faci cînd s’o rări frunza și cînd începe să sufle vîntul iernei.

— Pînă atunci mai este. Ce-o fi pînă atunci oi vedea. Oi găsi și eu un adăpost sau m-oi duce unde-oi vedea cu ochii. Numai pe ei să nu-i văd, încolo mi-e tot una. Am mai fost prin străinătăți. Nu mi-e greu să muncesc. Oi mai munci cum am mai muncit și mi-oi ține și eu viața de azi pe mîine. Dacă m’am intors, e pentru că mi-a fost dragă casa și am crezut că m’or fi uitat jandarmii și nu s’or mai ține dîrz de capul meu. Nu m’au uitat însă. Cînd avem vreun drept, Statul uită să ni-i dea, dar cînd avem să luăm ani de închisoare, atunci nu uită. Așa e cu noi.

Țăranii înceracă să-l convingă că ar putea totuși să scape de mîinele jandarmilor și astfel:

- Înțeleg că ți-e groază de jandarmi. De ce nu încerci însă să fugi de pe-aici, să te duci de pildă la Piatra sau la București și să te predai procurorului. Acolo nu te-ar atinge nimeni. Din contra, ți-ai ușura mult situația. Chiar judecătorii ar fi mai blînzi cu tine, știind că te-ai predat singur.

Pantelimon dă din cap.

— Ușor de spus, greu de făcut. Pînă la Piatra nu sînt tot păduri. Jandarmi însă sînt berechet, slavă Domnului. Tot pe mîna lor aș intra. Și apoi chiar dacă aș ajunge cu bine la Piatra sau cum spui d-ta, tocmai la București, nu m’ar arunca iar la închisoare, și n’aș fi păzit tot de jandarmi ? Cine m’ar scăpa din mîinele lor, acolo, cînd m’ar bate și m’ar omorî pe înfundate. Procurorul? Dar ce știe el ‘de ce se întîmplă la spatele lui. Cînd m’au închis întîia oară, nu m’au bătut, nu m’am plîns și nu s’a răstit la mine judecătorul ca să tac, că așa avem noi, pușcăriașii, obiceiul să ne văităm că ne-a omorît cu o palmă. Da dacă procurorul cum spui d-ta, e om de omenie, de ce a lăsat să se bată oamenii nevinovați? De ce n’a zis nimic cînd jandarmii au bătut pe maică-mea și pe frate-meu. Ce-au făcut ei? Au prădat la drumul mare ? Au fugit în pădure ? De ce i-a bătut ? Lasă domnule ! D-ta ești din București. Acolo o fi lumea altfel. Dar aici, d. procuror n’auze nici nu vede, cum sunt schingiuiți țăranii.

Am tăcut. Ce să-i răspund ? Să-i spun că se înșeală? Aș fi mințit. Să-i făgăduesc că-i vom lua cîțiva advocați pe răspunderea noastră? Nu-mi mai fac iluzii de autoritatea noastră în fața ilegalităței autorităților.

Cînd mi-am adus aminte că polițaiul orașului care în aceeași zi îndrăznise să calce toate legileși libertatea cetățenească și să-mi declare că mă va izgoni cu forța din oraș, am înțeles că dacă cu noi cari, cunoaștem legile, cari oricum facem parte din clasa stăpînitoare, cari avem îndărătul nostru forța relațiilor, a presei, a putinței de a ne apăra, se procedează astfel, cum trebue să se procedeze cu aceia cari în viața lor batjocorită, împilată, strivită de oameni săraci și neputincioși, nu găsesc o ureche care să-i asculte, un suflet care să-i înțeleagă, și un tribunal care să le dea dreptate.

Să mai insist pe lîngă Pantelimon să se predea, după tot ce cunosc din moravurile țarei ăsteia ? Mi se pare că aș fi îndeplinit cu conștiință oficiul mizerabil de agent polițienesc.

Ultimele cuvinte

N’am mai insistat prin urmare, dar am simțit nevoia să îi dau o ultimă asigurare, că orice s’ar întîmplă, dacă vreodată se va preda sau va cădea în mîinele justiției, să se gîndească la mine și să fie sigur că va găsi departe, în București, cîțiva avocați cari să-l apere și să pledeze pentru dînsul. I-am spus:

-Pantelimon, nu mă privește trecutul tău. Ce-ai făcut nu se mai poate întoarce. Ca avocat însă o să-ți dau un sfat pentru viitor, ca o răsplată încrederii pe care ai avut-o în mine. Ferește-te, Pantelimon, ca de foc să faci moarte de om. Hoția la drumul mare e o faptă gravă; poate fi însă însoțită de circumstanțe ușurătoare. Omorul însă nu are, nu va putea avea nici o îngăduire. Pantelimon, să nu omori niciodată.

Și atunci, am asistat la o scenă muta, care se poate descrie, dar care nu se poate reda în intensitatea ei simplă și sălbatică. Pantelimona ridicat pușca de jos, a cîntărit-o, s’a uitat lung la dînsa, apoi încet, cu îndoială, cu neliniște și în sfîrșit cu o mișcare bruscă, a descărcat o. Cartușele au căzut la pămint. Ce-aveam de acum să ne mai spunem ?

Toată firea, toată viața „banditului“ erau în gestul acela. I-am strîns mina și nu mi-e rușine că i-am strîns-o. Am vorbit cîtva de viața lui, de nevoile țăranilor pe cari le cunoștea bine, de mama și de fratele lui. Mi-a spus că dacă oi scrie la gazetă să scriu că nu i-e milă atît de viața lui pierdută, cît i-e milă de soarta celor lăsați acasă și cari pătimesc de pe urma lui. Mi s’a plîns că suferă de mîna stîngă care i-a fost rănită în tinerețe. L’am întrebat încotroare de gând să plece și mi-a arătat pădurea.

-Pe aici încolo.

-Nu știi unde ?

-Nu știți...

L’am îndemnat, dacă va avea vre-odată ceva nou să ne spună, să scrie pe adresa ziarului „Dimineața“ la București. Cum vremea trecea repede și se făcea de ziuă, ne-am despărțit, el pierzîndu-se în negura pădurei, eu întorcîndu’mă pe alt drum spre Tîrgul- Neamț.

Întoarcerea în oraș

Am intrat pe bariera orașului încă pe întuneric. Orașul dormea ca mort. Nici drumeți rătăciți, nici procesiuni de cîini, nici țipetele stridente ale gramofonului. M’am aruncat îmbrăcat în pat și am așteptat cu ochii pironiți în tavan, cu sufletul fericit și ușor ca pana, revărsatul zilei.

Numai cînd lumina zilei năvăli victorioasă în odae, am lăsat stolurile, m’am dezbrăcat și am căzut ca mort în așternut. Uitasem însă ușa deschisă și servitoarea m’a trezit de dimineață. Pe la zece, am plăcerea să primesc vizita d-lui polițai Coroi care mi-a mărturisit cu tristețe că descinderile autorităților din aceeași noapte fuseseră desnădăjduitor de infructoase. Pantelimon nu fusese găsit. Cine știe unde se ascunde! Coborîndu-ne în restaurant am schimbat un salut prietenesc cu simpaticul căpitan de jandarmi și am comunicat d-lui polițai că sunt cu totul la dispoziția d-sale.

-Mi-am făcut bagajele și n’aveți decît să dați ordinele necesare ca să fiu însoțit de agenții d-voastră pînă la gară.

Văzîndu-mă așa de dispus să plec, a crezut că e mai bine să uzeze cu mine de diplomație provincială. —

-Să plecați? De ce? Nu v’alungă nimeni. Puteți pleca singur dacă vreți. Eu respect libertatea presei !

Sărmană libertate! I-am făcut cunoștința o ultimă dată în Tîrgul-Neamț, cînd ducîndu-mă la poștă să anunț telegrafic direcția ,,Dimineței“ că m’am „întîlnit cu persoana în chestie“, bieții amploiați, în lipsa dirigintelui, întorceau telegrama pe toate fețele și nu îndrăzneau s-o primească. Au primit-o în sfîrșit și am putut să plec, nu însă fără să nu mă răzbun puțin și fără să nu fac o ultimă festă inteligenților emisari ai d-lui Panaitescu.

Pe agentul d-sale V. Gologan și proaspătul meu prieten, am putut să-l fotografiez, cu consimțămîntul lui, chiar în ușa localului poliției din Tg.Neamț și, după cererea lui, între două respectabile doamne, flirturile d-sale. Ziarul guvernamental „Epoca" nu va mai putea să contesteze astfel existența sau prezența la Tg.Neamț a acestui agent. Iar pe de altă parte, trăgînd la o parte pe complicele meu, înaltul personaj de la Siguranță, i-am șoptit misterios la ureche : —

-Victoria e a noastră! Zilele astea vei primi o scrisoare de la Pantelimon !

-Cum? Ai vorbit cu dînsul.?

-Ce-ți pasă! Vei primi scrisoarea. Numai să nu pleci la București.

-Nu... rămîn aici..

Și înaltul personaj de la Siguranța generală a Statului romîn, se făcu mai întîi galben, apoi roșu de mulțumire, de fericire, cîtă speranță. Mi-a strîns mîna tare, pe furiș. Dacă nu i-o fi luat-o jandarmii înainte, probabil că și astăzi așteaptă scrisoarea lui Pantelimon.