Moş Nicolae nu e numai o poveste de cuminţit copiii. El trăieşte în carne şi oase la câţiva kilometri de Timişoara înconjurat de nepoţi şi copiii din sat. Are gospodărie, nevastă, acareturi şi orătănii. Iar an de an, iarna, primeşte, la Şandra, scrisori din toată ţara, de la copiii cuminţi, care îi cer daruri, câte-n lună şi stele. Din păcate, din bruma de pensie pe care o are ţăranul bănăţean, abia reuşeşte să pună deoparte câţiva lei pentru cei ce îi sunt rude.
Rodica, fiica lui Moş Nicolae, răspunde răbdătoare copiilor

Bihorean prin naştere, Nicolae Moş a împlinit anul acesta 74 de ani. Trăieşte la Şandra din tinereţe, de când nici nu se gândea că va ajunge să fie asaltat de copiii din toată ţara. Sătenii l-au considerat dintotdeauna unul de-al lor, un om cinstit, bun, de încredere.

Copiii îl iubesc. Cei mici din sat îi raportează ori de câte ori îl văd, notele de la şcoală, ca să fie siguri că va ţine cont şi că, în noaptea de 6 decembrie, le va umple ghetele cu daruri. Alţii îl caută la telefon. Sau îi scriu. “Primesc scrisori de la Oradea, Brăila, de prin ţară. Copiii din sat vin în fiecare an la uşă să mă întrebe de cadouri, dar din pensia mea eu numai la nepoţi pot să fac daruri”, povesteşte bătrânul. Totuşi, nicio scrisoare nu rămâne nerăspunsă. Fiica sa, Rodica, are un rol similar cu al spiriduşilor lui Moş Crăciun: le răspunde în scris celor care îl caută pe tatăl său, sau le telefonează celor care îşi lasă numerele de telefon, şi le transmite să fie cuminţi şi să înveţe bine.
Copiii îl găsesc în cartea de telefon şi-l sună
Înainte de Revoluţie, Moş Nicolae din Şandra trăia liniştit în preajma Sărbătorilor de iarnă. Cu explozia internetului, copiii i-au dat de urmă şi îl sună, pe fix, acasă. “Mă sună şi îmi spun să le aduc multe jucării şi dulciuri. Eu le spun că trebuie să fie cuminţi dacă vor să primească un dar din partea moşului”, povesteşte pensionarul.
În anii din urmă, făcea cum făcea şi pregătea măcar pentru pruncii din vecini câte un dar simbolic. Nu avea de ales. Fiecare era instruit în casă că trebuie să fie cuminte, să îşi cureţe ghetuţele şi va primi daruri de la Moş Nicolae. Iar cum pe vecin îl chema chiar aşa, erau cu toţii convinşi.
Prima ieşire la rampă în postura de Moş Nicolae “pe bune” a fost în 2008. Atunci a sunat prima dată telefonul. “Alo, Moş Nicolae?”. Nu putea spune că e un moş oarecare.  A intrat în joc şi a ascultat doleanţele piciului. Nu îşi mai aminteşte ce i-a cerut copilul respectiv. Dar a fost impresionat, aşa că şi-a rupt din pensie o sumă de bani şi a cumpărat mici jucării, pe care le-a pus într-o plasă şi le-a agăţat la poartă astfel încât copiii din vecini să îşi poată lua câte una. “A doua zi nu le-am mai găsit acolo”, îşi aminteşte bărbatul.
Moşul nu primea nimic în opincuţe când era mic

Din păcate, spune bătrânul, acum mare parte din “fabuloasa” pensie de 700 de lei, pe care o primeşte după 42 de ani de muncă (din care 25 în câmpurile de extras petrol), o dă pe medicamente. Are probleme cu un picior şi merge din ce în ce mai greu.

Şi-ar dori să fie măcar în putere, să mai poată creşte animale şi aşa să aibă bani pentru mici atenţii pentru copiii care cred în el şi-l caută. Îşi aminteşte că şi în copilăria lui a fost sărac. “Abia aveam ce mânca. Nu ne lăsa nimeni nimic în opincuţe”, mai spune Moş Nicolae.