Horia Roman Patapievici: "Când studia „beţia de cuvinte“ (1873), Titu Maiorescu îi fixa locul public în zona literară".

Patologia în cauză era descrisă ca o ebrietate a minţii, produsă de abuzul de cuvinte.

În exces, argumenta Maiorescu, cuvintele debilitează funcţiile inteligenţei şi stimulează aplecarea spre agresivitate a impostorilor. După 134 de ani, patologia numită de Maiorescu „beţie de cuvinte“ a dispărut aproape complet din mediile culturale, ră- mânând să facă ravagii în ziaristica de informaţie şi în politică.

De ce doar acolo? Deoarece beţia de cuvinte face ravagii numai în absenţa spiritului critic. Or, sub forma criticii literare, în mediile culturale spiritul critic a funcţionat în tot acest timp, aproape fără întrerupere. Dimpotrivă, nicio cenzură a spiritului critic nu a existat în presa de informaţie ori în politică.

În presa de informaţie de azi, boala beţiei de cuvinte se manifestă prin câteva trăsături încăpăţânate. Ştirile sunt redactate ca şi când ar fi ghiulele cu ghimpi; redactorii lor preferă violenţele de limbaj şi recurg la stridenţe retorice ca la nişte argumente valide; limbajul colocvial le apare ca fiind forma cea mai înaltă a neutralităţii; familiarităţile de adresare abundă, iar vulgarităţile debordează; în fine, de fiecare dată când este vorba de chestiuni considerate a fi serioase, presa noastră de informaţie cultivă limbajul demascator şi demonizează personajele implicate.

Aproape toate marile cotidiane emulează cu un tip de presă care pune înaintea argumentului stridenţa verbală, construieşte scenarii apocaliptice din te miri ce, demonizează persoanele publice, construieşte „duşmani“ şi este incapabilă să rezume sec, obiectiv şi neutru o întâmplare.   Oricare din marile noastre cotidiane pare a tânji după puterea de impact a tabloidelor, care, cum se ştie, vând numai senzaţie, violenţă, atac la persoană şi limbaj crud. Dacă în 1873 beţia de cuvinte falsifica competenţa literară şi maimuţărea ştiinţa universitară, în 2007 beţia de cuvinte emulează etica tabloidului şi tinde să substituie limbajului de informaţie familiarităţile picante ale limbajului colocvial.

Violenţ a, cruzimea, hiperbola eruptivă, analogia catastrofică, deraierea verbală, impetuozitatea gesticulaţiei, - toate acestea sunt livrate publicului, de către noua beţie de cuvinte, ca ambalaj pentru ştiri pretins obiective. Noua beţie de cuvinte este, în fond, o stilistică care caută să atingă patetismul sublim cu mijloacele retoricii de tabloid.

Iar practicanţii esteticii de tabloid pot fi recunoscuţi după câteva trăsături, şi ele tenace: sunt arţăgoşi şi indispuşi; se erijează în procuratori ai absolutului; judecă toate evenimentele pe care le desfiinţează numai de la înălţimea idealurilor, în preajma cărora afectează că stau zi şi noapte; îşi extrag comparaţiile favorite din zona torturii, a suferinţei sadic zgândărite, a biologiei în descompunere, a sângelui stors, a cărnii rupte, a violenţei care îţi taie respiraţia; regimul favorit al emisiei stilistice fiind dezgustul, sila superioară şi indignarea virtuoasă. Retorica noii ebrietăţi verbale este a tabloidului.   În politică, boala beţiei de cuvinte se manifestă ca o avalanşă de cuvinte inutile, ca o neputinţă de a ţinti precis, sau, măcar, de a menţine obiectul discuţiei. Aproape nu există politician, azi, care, atunci când e întrebat ceva, să nu răspundă folosind un limbaj dilatatoriu, flasc, nevertebrat şi găunos. Până să-ţi răspundă, ai uitat şi ce l-ai întrebat. El nu are principii, cum nu are logică.   Dacă politicianul nostru este în opoziţie, el critică nemăsurat, bezmetic, cu furie. Indignarea, va pretinde, îi vine din suferinţa principiilor. Dacă va ajunge la putere, el va respinge arogant orice critică, va ignora indignat orice alternativă şi va invoca alte principii, dar va pretinde, la fel de indignat, că sunt aceleaşi.

Adevărul, pentru politicienii noştri, depinde nu atât de culoarea politică, cât de faptul de a fi sau nu la putere. Schimbarea poziţiei în stat antrenează automat, fără nicio rezistenţă sau criză de conştiinţă, schimbarea convingerilor sub pretextul păstrării lor. Beţia de cuvinte e menită să mascheze frauda.

Acest tip de fraudă are un nume: lichelism. Lichelismul este fondul a cărei formă de manifestare e beţia de cuvinte. Lichelismul este o boală a minţii şi emisia incontrolată de cuvinte anapoda nu e decât o consecinţă a ei. Deoarece orice boală a minţii este o formă a privării de adevăr, problema reală pe care o pune lichelismul este proasta relaţie pe care viaţa noastră publică o are cu adevărul.

În beţia de cuvinte respiră desfrâul emancipat al lichelei, iar lichelismul se menţine la putere pentru că spaţiul nostru public este stăpânit de minciună şi e relativist faţă de adevăr. Ca şi la 1873, carenţa noastră continuă să fie adevărul. Vom înţelege vreodată că singura noastră datorie politică, etică şi metafizică constă în a trăi potrivit adevărului?