12 elevi ai Centrului de Pedagogie Curativă din Simeria au înfiinţat un ansamblu de dansuri folclorice.
Câţiva tineri hipoacuzici din judeţul Hunedoara reuşesc să danseze pe muzică populară ca şi când nu ar avea niciun handicap. Este vorba despre 12 elevi ai Centrului de Pedagogie Curativă din Simeria, care sunt mândri fondatori ai unui ansamblu de dansuri populare. Dans pe limbaj mimico-gestual Dintre cei 12 copii, doar patru aud şi vorbesc. Alţi patru nici nu aud şi nici nu pot vorbi. Ceilalţi patru nu aud aproape deloc şi abia pot să scoată doar frânturi de cuvinte, de neînţeles şi pentru pedagogi dacă nu sunt însoţite şi de gesturi. La difuzoare se aude „Ciuleandra“, melodia care începe lent, dar ferm. Dansatorii, cu vârste cuprinse între 12 şi 20 de ani, urmează ritmul. Pe ici, pe colo câte unul mai greşeşte paşii, aproape insesizabil însă, redresându-se rapid.
Majoritatea nu aud deloc, aşa că trebuie să-i ghideze cineva, câtuşi de puţin, ca să ştie când să se oprească, să bată pasul pe loc, apoi să se mişte în direcţia opusă. Când ritmul melodiei devine mai alert, acelaşi coordonator din colţ, care joacă rolul unui sufleur de teatru, doar că în loc să vorbească, face aproape numai semne, le semnalizează dansatorilor că ar trebui să execute paşii şi mai repede.
Colaborarea este cât se poate de bună, aşa că „Ciuleandra“ este executată cap-coadă, de la începutul lent până la finalul extrem de alert. După dans, copiii încep să râdă bucuroşi că le-a ieşit, iau o mică pauză, apoi îşi continuă repetiţia cu câte o „haţegană“, o „bănăţeană“ şi o „braşoveană“. Dacă nu i-ai vedea cum se chinuiesc să-şi spună câte ceva sau cum îşi fac semne unii altora exprimând fraze întregi, din câteva mişcări ale mâinilor şi degetelor, nu ţi-ai da seama că priveşti, de fapt, tineri care nu aud şi nu vorbesc. Repertoriul va fi îmbogăţit Pentru aceşti tineri, faptul că reuşesc să danseze în condiţiile în care majoritatea nu aud aproape deloc, şi-n plus, fiecare a mai fost nedreptăţit de soartă cu handicapuri complementare, cum ar fi retardul mintal, este o mare performanţă. „Nu ne oprim aici. Avem deja cinci dansuri puse la punct şi vom începe să lucrăm la altele, cum ar fi cel al căluşarului, pentru că vrem să ne îmbogăţim repertoriul“, spune Daniel Stănică.
Instructorul originalului grup de dans povesteşte că-n cariera de doi ani a ansamblului un singur moment a fost dificil, când micul CD-player aşezat pe o masă într-un colţ a fost înlocuit cu o staţie de amplificare şi două boxe măricele. Copiii s-au speriat atunci pentru că vibraţiile uşoare pe care le simţeau în podea pentru ei au devenit foarte puternice, deşi pentru un individ normal sunt aproape imperceptibile. În acel moment, toţi dansatorii s-au speriat şi au ieşit din sala de repetiţii.
„Pentru ei contează mult vibraţiile din podea, iar când au fost mai puternice, s-au speriat. Acum s-au mai obişnuit cu ele. Chiar la basul un pic mai tare decât ar fi normal tocmai ca să le fie mai uşor să ţină ritmul“. PASIUNE La început a fost joaca Membrii săi încă deliberează asupra numelui ansamblului de dansuri folclorice, însă, în rest, totul merge ca pe roate. „Acum vreo doi ani am avut câteva fete de la noi de la centru care învăţaseră să danseze la şcoala Waldorf din Simeria“, spune Daniel Stănică, instructorul grupului.
„Acele fete se plictiseau şi, cum-necum, au învăţat şi pe alţi colegi câţiva paşi. Apoi i-am adunat eu pe mai mulţi în sala mare a complexului şi am început să ne jucăm dansând. Domnului director şi părinţilor nu le-a venit să creadă că aceşi copii, cu toate că nu aud, unii nu aud aproape deloc, pot să danseze. Prima dată, au izbucnit în lacrimi, iar ce simţeau era de nedescris. Chipurile lor spuneau totul“.
Ada Mitrescu, o adolescentă de 19 ani, înaltă şi frumoasă, radiază de fericire când dansează ori când este întrebată de dansurile pe care le ştie. Ea a reuşit să ni se confeseze puţin ajutată de un translator al semnelor: „Mie-mi plac cel mai mult braşovenele pe care le jucăm. Nu ştiu exact de ce, dar parcă sunt mai aproape de sufletul meu“. „Când suntem pe scenă, simţim emoţii foarte mari. E şi un pic de teamă, dar mai mult e o bucurie mare, pentru că putem şi noi să dansăm, iar lumea ne priveşte“, adaugă, tot prin limbajul mimico-gestual, Maria Popa (13 ani). Dansatorii surdo-muţi au pierdut deja şirul festivalurilor în care au oferit reprezentaţii şi aproape că nu a existat unul la care să nu primească un premiu special. GREUTĂŢI Lăsaţi de autorităţi la coada priorităţilor La Centrul de Pedagogie Curativă Simeria, instituţie subordonată Inspectoratului Şcolar Judeţean Hunedoara, învaţă 124 de copii şi tineri. Doar 16 sunt „internaţi“ în centre de tip familial. Restul sunt transportaţi zilnic cu autobuzele şcolii - donate cu 17 ani în urmă de Asociaţia „Hans Spalinger“ - de la Hunedoara, Călan, Orăştie şi Deva. Inspectoratul Şcolar a amânat momentul alocării unor microbuze acestei unităţi, pe motiv că sunt alte şcoli care au mai multă nevoie de astfel de maşini.
„Toţi copiii de la noi sunt cu probleme. Pe lângă handicapurile pe care le au, majoritatea mai provin şi din familii sărace ori dezorganizate. Multora le pare extrem de rău când vine vacanţa, pentru că trebuie să stea acasă mai bine de două luni. Lucrăm greu cu copiii, dar avem răbdare destulă. Într-un fel e mai bine să lucrezi cu astfel de copii decât cu neastâmpăraţii şi obraznicii de la şcolile normale. Pe lângă cursuri, avem tot felul de activităţi complementare, iar dansul este una dintre cele mai nou-apărute aici“, spune mândru directorul centrului, Mironică Golăşie.
Recomandările noastre
