Simt pierduti apasarea unui trai cotidian anost. Fiecare zi e la fel, casa-autobuz-serviciu, serviciu-autobuz-casa. Din Fiatka mea ii privesc, doar am tot timpul marilor asteptari din trafic. Incruntati, cenusii, umili, resemnati, lipsiti de speranta. O viata am mers cu autobuzul si cu metroul.

Si acum simt usile alea bolovanoase inchizandu-mi-se in spate, prinzandu-mi parul si ghiozdanul ca-ntr-un cleste, dupa care continuam calatoria (tradus „supliciul”) intr-o pozitie imposibila. Cand luam metroul tropaiam in cadenta impusa de aglomerarea uriasa creata de simpla intentie de a traversa culoarul de corespondenta dintre Piata Unirii 1 si 2. Vremuri grele, in care ma scandalizam si ma gandeam ca ar fi asa usor sa se schimbe totul!

De exemplu, sa treaca mai des mijloacele de transport cu pricina. Ce simplu ar fi. Dar nu e. Nici macar azi. La metrou stai la o coada incredibila sa treci cartela prin mecanismul de acces si apoi astepti intr-o multime incotosmanata afisand priviri albe si ganduri negre sa formezi continutul unei uriase conserve gri.

E cu atat mai greu cu cat multi dintre noi am mai iesit spre zari mai calde, unde e putin mai devreme ca la noi. Si acolo sunt o multime de oameni care furnicaresc, dar mai relaxati, respirand liber si in interiorul balenelor cu sofer, pentru ca respectivii mastodonti vin sa-i culeaga mult mai prompt.

Au gasit solutii – lumea isi lasa masinile la marginile orasului si circula cu ce le ofera autoritatea de transport aferenta sau cu scutere si biciclete, astea din urma avand prioritate absoluta. Mai e si varianta in care autoturismele platesc o taxa maricica, „de congestie”, atunci cand trec prin centrul orasului si tot asa. Se cauta, macar de suprafata, menajarea nervilor oamenilor nevoiti sa se deplaseze la distante mari.

Si te intorci la noi si vezi totul degradandu-se sau mentinand principiile idioteniei si ale bataii de joc. Si victimele nu riposteaza. Explodeaza doar in familie, printre prieteni. Ei si? Oricum nu se intampla nimic.