Un mare actor e un actor nesupus. Dincolo de roluri si de spectacole, el impune o imagine a omului, un raport cu lumea, un mod de a fi. De aceea, el e mai mult decat un actor.
Si Stefan Iordache se numara printre acesti rari alesi ai scenei si ai ecranului. La o asemenea marturisire de sine el a ajuns inca de la inceput, de la debutul de neuitat cu Arturo Ui la Casandra, unde noi, cei mai tineri cu un an, ii priveam uimiti puterea angajarii si intensitatea prezentei. Un actor, un mare actor, se nastea sub ochii nostri. Si noi o stiam. Nimeni nu se indoia. Confirmarea nu s-a lasat asteptata : Iordache, intr-un spectacol memorabil semnat de Dinu Cernescu, se impunea in Ghelderode, la teatrul Nottara, pe care nu l-a parasit niciodata, ca « tinarul revoltat » al scenei romanesti.
Debordand de energii intr-un corps suplu si nervos, el ne permitea sa auzim « glasul mortii » care rasuna grotesc si bufon in palatul flamand. El nu-si avea egal decat altundeva : Laurent Terzieff in Franta, Vîsotski in Rusia, Cybulski in Polonia erau semenii lui. In Romania era unic.
L-am regasit in Hamlet la Paris si, in seara aceea, alaturi de el, langa Turnul Eiffel, i-am spus : « Stefan, un actor ca tine n-are nimic de invidiat nimanui pe lume. » A urmat Richard al III-lea pe care nu l-am vazut, dar l-am imaginat, de departe. L-am revazut la München in Titus Andronicus si apoi l-am invitat la Teatrul Odeon pentru o serie de monologuri ale regilor shakespearieni pus in scena de Alexa Visarion care mi-l aratase in filmul sau, Inghititorul de sabii.
Actorul revoltat devenise un actor sfasiat. Energiile nu se stinsesera, dar capatasera o alta culoare : luptei cu lumea ii succedase durerea de a fi in lume. Ultima data cand l-am vazut voia sa joace Lear : a plecat inainte de a abdica. In lumea lui Shakespeare, el, intotdeauna, s-a implinit. Ii era familiara. Ca cea a lui Dostoevski, caci el ramine marele Raskolnikov al scenei romanesti. Iordache credea ca in viata domneste o lege unica : Crima si pedeapsa. Sanda Manu i-a revelat-o. Si el a respectat-o.
Iordache nu s-a tradat. Si nici nu s-a reconciliat. E ce am inteles cand i-am citit interviurile din cartea Ludmilei Patlanjoglu. El descrie acolo, ca un personaj din romanele lui Garcia Marquez, o Oltenie fantastica si stranie cu aparitii, obscuritati si mistere. O lume pe care a purtat-o cu el, n-a uitat-o si din care s-a nutrit. Cand intr-o zi, la tara, l-am vazut printre lautari cantind, am inteles ca pentru totdeauna el va ramane un lup singuratic. Unic, Iordache a impus pe scena o prezenta monologala. Rolul era, pentru el, o maniera de a se marturisi in public. De a se consuma pana la capat si de a reinvia. Mereu singur! Stefan, dincolo de imaginea publica, era, profund, o fiinta tragica. Confortul ii era strain si falsul insuportabil. Mihaela Tonitza, pe care eu i-am prezentat-o acum patruzeci de ani, l-a acompaniat si ajutat. Si poate, gratie ei, a rezistat. Cu un actor care moare, arde o bibloteca, dar daca dispar cartile, amintirile persista. Si, cei care supravietuiesc, sunt, cat pot, paznicii lor vigilenti. Din ce in ce mai des, fac din acest imperativ legea mea morala. Sarcina grea.
Recomandările noastre
