Fotograful Razvan Voiculescu e critic la adresa Capitalei, nostalgic dupa atmosfera anilor ‘60-’70 si pesimist in privinta viitorului orasului natal.

A facut pictoriale pe care multi n-au reusit sa le faca, a convins oameni politici sa se dezbrace pentru cititorii „Plai cu boi”, insa nu reuseste sa se convinga de faptul ca Bucurestiul, orasul in care s-a nascut, ar mai putea fi vreodata ca in copilaria lui, sau macar pe-aproape.

Sufocat de masini si de mitocanie, orasul cel mai important al tarii nu se mai poate ridica de multa vreme la standardele estetice ale artistului-fotograf Razvan Voiculescu. Suparat pe felul in care bucurestenii inteleg sa aiba grija de orasul in care locuiesc, fotograful se bucura, cel putin pe jumatate, ca au mai ramas macar cateva stradute pe care sa poata regasi atmosfera anilor ‘60-’70, pe care ii considera tipici pentru spiritul mult ravnit de „Mic Paris”.

Chiar daca acele stradute sunt sufocate de masini. Inchis in studioul sau de pe Pache Protopopescu, langa fantana de la Izvorul Rece, Voiculescu se simte bine cand e mult timp plecat din Bucuresti.

Centrul vechi, singura poveste

Timpul pe care il petrece in orasul natal este din ce in ce mai scurt. Prefera alte localitati din Romania, ca Timisoara sau Sibiu, unde „se vand povesti”, asa cum spune el, povesti care te fac sa revii, povesti care te fac sa ramai. Singura poveste pe care ar putea-o vinde Bucurestiul este, dupa parerea artistului fotograf, cea din centrul vechi.

„Dar mai dureaza cel putin zece ani pana sa termine de facut ceva. Si o sa aiba probleme cu parcarile. Iar daca se vor rezolva aceste probleme, ramane singurul loc in care s-ar putea vinde o poveste”, comenteaza Voiculescu, invidios pe talentul francezilor de a-ti vinde si ideea ca poti vizita o piatra.

„Sunt bucuros ca am cunoscut Bucurestiul anilor ‘60-’70, regret ca nu l-am cunoscut pe cel din perioada interbelica, pentru ca acela a fost cel mai curtat ca idee de „Mic Paris”, si imi pare rau ca generatia tanara nu poate avea conceptia ca Bucurestiul era un oras frumos”, spune Voiculescu.

Fotograful regreta arhitectura frantuzeasca a vechilor strazi din Bucuresti, care acum nu e refacuta, ci distrusa de betoane si sticla. „Cladirile de acum sunt foarte agresive, sunt facute cu o arhitectura destul de indoielnica. Sunt extrem de putine case construite acum, cred ca am vazut doar vreo cinci, care au o arhitectura draguta, unde se vede ca arhitectul a avut mana libera, daca nu cumva e chiar casa lui”, concluzioneaza Razvan Voiculescu. 

CV

Razvan Voiculescu

> Primele fotografii le-a realizat la inceputul liceului.

> A parasit Romania in 1980 si a studiat arta fotografica si grafic-designul la Copenhaga.

> Si-a continuat studiile postuniversitare la New York si Paris.

> In 1994, s-a intors in tara. La acel moment, Voiculescu era deja autorul unor expozitii personale la Copenhaga: „Peisaj maritim nordic”, Gotheborg, „Arhitectura disparuta”, Paris, „Il de Re” si „Fatade de contrast”.  Acestora aveau sa li se adauge peste douazeci de expozitii personale in tara.

> Este considerat fotograful scriitorilor romani. A realizat aproape toate portretele aparute ale lui Horia-Roman Patapievici in ultimii cinci ani, pe lista sa mai aflandu-se Andrei Plesu, Mircea Dinescu, dar si Mona Musca sau Traian Basescu, pe vremea cand acesta era primar al Capitalei.

INTERVIU

„Bucurestiul e acaparat de o mitocanie profunda”

Amalgamul din Bucuresti si hacuirea acestuia in perioada comunismului au lasat urme adanci in amintirile si micile bucurii pe care fotograful Razvan Voiculescu le mai gaseste in orasul in care au locuit trei generatii din familia sa.

EVZ: Care este locul preferat din Bucuresti?                                                                                                                                                            Razvan Voiculescu: Preferat numai in mine, pentru ca este zona unde m-am nascut, care a fost rasa, ca sa zic asa, in timpul comunistilor. Este Stirbei Voda. De fapt, zona veche, undeva pana la granita cu Cotroceni.

Si pentru ca zona aia a fost rasa, n-a mai ramas niciun loc in Bucuresti care sa va placa?Ba da, cu siguranta. Cotrocenii imi plac foarte mult si chiar zona de aici, unde avem biroul, pentru ca de asta ne-am si mutat in zona asta. Pentru ca tot ce inseamna spatele acestui bulevard, pana pe Calarasi, e inca o zona care pentru mine inseamna Bucurestiul. Mica bucatica ce a mai ramas.

E singura?Printre foarte putinele, de altfel. Pentru ca, daca mai exista strazi pe ici-colo - bine, nu vorbim aici de partea foarte luxoasa, care inca mai exista. Dar eu n-o admir pe aceea. Nu numai financiar, dar calitativ, la nivel de oameni, sunt foarte amestecati. Mai sunt 10 proprietari care au o calitate morala dintr-o alta epoca, iar restul sunt imbogatitii, care pentru mine n-au nicio legatura cu ceea ce inseamna simt social, buna-crestere - toate lucrurile astea care faceau parte din sarmul orasului din alti ani. Eu stiu Bucurestiul anilor ‘60. Pe vremea aia eram copil, asa ca mai percep notiunea aceea de bun-simt al bucurestenilor, incomparabil cu ceea ce se intampla acum.

Bucurestiul e acaparat de o mitocanie profunda. De la modul in care se conduce pana la felul de a merge pe strada, de a te imbraca, si asa mai departe. Cu cat sunt mai mult plecat din Bucuresti, cu atat imi este mai bine. Vreau ca Bucurestiul sa ramana undeva in copilaria mea, pentru ca acum mai recunosc foarte putine lucruri.

Credeti ca Bucurestiul mai are vreo sansa sa ajunga ce era odata?Da, cu siguranta. Peste generatii. Clasa de mijloc, mult-ravnita clasa de mijloc, trebuie mai intai sa apara, dupa care trebuie sa se dezvolte, dupa care trebuie sa se scoleasca. Asta inseamna generatii intregi, in conditii normale. Doar daca nu apar chestii imprevizibile. Se poate intampla ca, peste 20 de ani, sa apara un dezastru ecologic si sa se strice de tot armonia cu natura, iar oamenii sa fie obligati prin noile norme impuse sa arate un simt social mai dezvoltat.