În China sunt sute de dialecte şi un singur alfabet. Un manciurian n-o să înţeleagă niciodată un cantonez sau un tibetan pe un orăşean din Shanghai. Ce te faci însă dacă eşti moroşan dintr-un sat uitat de timp de pe Valea Marei şi te-ntâlneşti cu un moldovean care tocmai ce-a ieşit din fundu’ Moldovei. Darămite dacă la discuţie se mai bagă şi un bănăţean, un clujean, başca un oltean de Dăbuleni. Şi fiecare o dă pe limba lui.

Cu regionalismele şi accentul specific. Se înţeleg ei, oare? Sau mai bine folosesc limbajul gimnastic. Concluzia unei dezbateri cu profesoara Iulia Mărgărit, cercetătoare în dialectologie la Institutul de Lingvistică "Iorgu Iordan" din subordinea Academiei Române, arată că toţi cei cinci se vor înţelege reciproc, indiferent de accentul lor. Până şi în balada "Mioriţa" cei trei ciobănei s-au înţeles între ei. Evident, vrânceanul şi cu ungureanul s-au înţeles mai bine.

Cine nu poate dormi că nu ştie corect româneşte?

Spre deosebire de alte graiuri, limba română e una extrem de unitară. Adică, dacă un ţăran din Maramureş pleacă să-şi vândă cergile la Bucureşti se va face înţeles cu uşurinţă, pentru că diferenţele dintr-o regiune şi alta, dintre graiuri, sunt de cuvinte. Uneori de accent.

"Popular se zice că e vorba despre accent, dar, de fapt, e vorba despre baza de articulaţie. Copiii învaţă de la părinţii lor care nu sunt profesori şi rareori auzi un părinte corectându-şi copilul. Asta pentru că nici ei nu ştiu şi nu conştientizează că trebuie să vorbească corect. Ştiţi pe cineva care nu poate dormi noaptea că nu vorbeşte corect limba română?", explică profesoara Iulia Mărgărit, cercetătoare la Secţia de Dialectologie a Institutului Iorgu Iordan şi Alexandru Rosetti, din subordinea Academiei Române.

O limbă cu cinci graiuri distincte

Ştiinţific, la noi, există un singur dialect. Tehnic, artificial a fost denumit de lingvişti dialectul daco-român. Adică limba română.

"Nicolae Iorga spunea că suntem singura ţară înconjurată de români", îl citează distinsa profesoară pe marele istoric. Dacă pornim de la Marea cea Mare, pe firul Prutului, dincolo e o provincie românească: Basarabia. Dincolo de Nistru e Transnistria, unde dai tot de români.

La nord sunt Bucovina de Nord şi Maramureşul de peste Tisa, unde se vorbeşte româneşte. Coborând pe partea vestică, mai toate satele de lângă graniţă sunt de români, până la Gyula, oraş românesc în Ungaria. În Iugoslavia, români găsim atât în Banatul sârbesc, cât şi pe Valea Timocului. În Bulgaria, pe tot firul Dunării dai de localităţi populate de români cu o concentraţie mare în zona Vidinului.

"Limba română e împărţită în patru subdiviziuni: daco-româna, istro-româna, megleno-româna şi aromâna, ultimele trei fiind dialecte sudice. Daco-româna, vorbită pe teritoriul României de azi şi la graniţele sale, are cinci ramificaţii: moldovana; graiurile munteneşti, din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia; graiul crişan; cel bănăţean şi cel maramureşean. A rămas Transilvania, care nu are un grai unitar. Acolo sunt mai multe şi fărâmiţate", spulberă mitul graiului ardelenesc specialista în dialectologie.

Cartoafe, picioici, barabule, bulugene sau pere de pământ

Dacă într-un sat din Dâmboviţa când te întorci de la grădină spui: "Am luat cartofi, varză, porumb, roşii şi ardei", în Moldova tocmai ai adus: cartoafe – bulugene sau barabule -, curechi, păp(u)şoi, pătlăgele şi chiperi. Moroşanii au luat şi: picioici, curechi, mălai, roşii şi ardei. În graiurile ardeleneşti, pentru aceleaşi produse găseşti: pere de pământ sau picioici, cuurechi, tenchi sau mălai ori cucuruz, pomidore şi ardei. În sfârşit, la olteni, mănânci platagene în loc de roşii, ciuşcă în loc de ardei iute.

"Cu toate că unele cuvinte sunt aceleaşi, au un accent diferit. Astfel, în Moldova la «duşman» accentul cade pe u. La fel şi la «bolnav», pe prima silabă. Numele proprii, de asemenea, se pronunţă tot cu accentul pe prima silabă. În Banat şi Ardeal nu se bea cafea, ci «cafă», cuvânt provenit pe filieră maghiară, sârbă sau germană. Tot cu accentul pe prima silabă, nu ca în restul ţării. Cuvântul «sadea», adică veritabil, folosit în sud şi provenit din turcă, în Vanat este «sadă», tot cu accentul pe prima silabă", exemplifică Iulia Măgărit.

Hipercorectitudinea alterează graiul local

În problema accentului se observă o deviaţie evidentă în rostirea numelor proprii terminate cu sufixul "iu". Rostirea moldovenească a numelor Prisăcariu, Pânzariu, Rotariu a fost asimiliată rostirii numelor ca Vasiliu, Grigoriu, Procopiu, cu accentul pe ultima silabă.

"E o greşeală", conchide lingvista de la "Iorgu Iordan". Limba română standard se poate auzi peste tot prin radio şi televiziune. "Vorbitorii unui grai local îşi recunosc astfel particularităţile şi, când se întâlnesc cu diverşi din afara graiului lor, fac efort să le ascundă. Spre exemplu, în Apuseni, există rostirile cu «rotacism».

Înlocuirea consoanei n cu r. Irimă în loc de inimă, lură în loc de lună. Ca să nu fie zeflemisiţi de ceilalţi oameni, în încercarea de a fi corecţi, ei înlocuiesc consoana r cu n şi unde nu trebuie şi, astfel, în loc de viezure apare viezune, lucefăn în loc de luceafăr sau ustunoi pentru usturoi.

La fel, în Moldova tot ca un fenomen de hipercorectitudine se întâlnesc rostiri de genul: «Sierbe siapa în siaun» în loc de «şerbe şiapa în şiaun», pentru că ci şi fi se transformă în si. Ne dăm seama imediat şi după rostirea alterată a lui «ci» şi «gi». Noi zicem cer, ei zic şer, noi – ger, ei jer, noi picior, ei chişor", se amuză profesoara de română.

"Ioti, doi şî şiese. Mai mult, nu scri nica. Şterji tăt, ş-înc-odatî di la înşeput.",
ANONIMI, discuţie între doi moldoveni postată pe YouTube


DIN OAŞ. Soţii Lupu sunt printre cei mai expuşi mediatic maramureşeni, prezenţi la emisiunile mondene din două în două zile. În ciuda drumurilor dese în Capitală, nu şi-au alterat accentul local

LIMBA, DULŞI CA MIEREA

Graiurile nu dispar niciodată, îmbogăţind limbajul standard

Pe la începutul secolului al XIX-lea, lingviştii credeau că graiurile locale vor dispărea şi că, în curând, limba se va nivela. Istoria a demonstrat că s-au înşelat.

"Chiar dacă limba literară pătrunde masiv şi graiurile, la rândul lor, intersectează şi îmbogăţesc limba standard. Există regionalisme acceptate de limba literară. Nu zici: «Face pe mortu’n porumb», ci în păpuşoi! Am fost odată la o conferinţă unde Geo Bogza semnala prezenţa unui muntenism într-o expresie impusă ca atare: «A-l pupa mă-sa rece». «A pupa» este un verb familiar, nu se poate spune: «Te sărută mă-ta rece»!", îşi aminteşte venerabila doamnă care a terminat Filologia în 1964.
Apoi, continuă în acelaşi registru tehnic: "În Moldova, miere se rosteşte «mere», la fel ca fructul. Prin hipercorectitudine se spune miere la ambele… De aceea găsim la piaţă, pe borcane, specificaţia: «Miere de albine», în loc de simplul miere. La urma urmei, numai albinele fac asta, nu şi muştele!", râde dialectoloaga. Apoi, conchide: "Cu siguranţă, regionalismele vor supravieţui cu atât mai mult cu cât exigenţele limbii literare au scăzut!".

EXEMPLE

"Îu, Doamne, ia-mă! Păi ce, te sperie careva? Bă, să ai grijă de paporniţă că mă omoară Veta că e de la mă-sa. Ulelei! Bă, nu mai pui picioru-n Băileşti dacă nu te porţi frumos cu fata!",
AMZA PELLEA, personajul olteanului neaoş Nea Mărin

"Mulţămim cumi nie primeţi. Să sie biniele! Nu-i svine acas să piece, măi, doriule, măi… Noi aicea ni-am adunat să ne vieselim cu drag.",
SOŢII LUPU, extras din cântec tradiţional