Monica Lovinescu îl numea pe Malraux agnostic. Unul frământat de imposibila nostalgie a Divinului. Un scriitor are avea (din imaginarul său muzeu în care convocase toate formele prin care omul se măsoară Creatorului) să ajungă la concluzia că ”secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc.”

Unii spun că de fapt că Malraux nu a formulat niciodată o asemenea idee. Cert este însă faptul că intuiția lui Malraux i-ar fi permis marelui scriitor să prezică șocul dintre civilizații, a revenirii la valorile sigure ale credinței tradiționale. Iar dacă s-ar fi exprimat, cu aceeași intuiție despre secolul 21 mai în amănunt, acestuia nu i-ar fi putut scăpa, cu siguranță imensa ipocrizie, care susține asaltul neomarxismului asupra a tot ce înseamnă valori creștine, cel care se află acum din fața noastră – și care se manifestă tot ca o religie, dar o religie străină nouă, o religie care nu-și are locul firesc in Europa. Totul, pe fondul unei uriașe ipocrizii, în care cei mai mulți încearcă din răsputeri să-și clădească un anume fel de fericire, pe care mă jenez să-l definesc. Până la urmă, fiecare cu viața și conștiința lui. Secolul 21 va fi ipocrit, și așa va rămâne!

Întotdeauna am știut, în subconștientul meu că marile soluții pentru salvarea planetei din fața marilor catastrofe sunt, de fapt, simple. Ele plutesc deasupra tuturor capetelor oamenilor și pogoară, materializându-se, de obicei în creierele celor pe care Planeta, în înțelepciunea ei i-a ales drept conducători. Sunt  mulți care n-au fost aleși de popoare, dar sunt tot genii; ale birocrației stăpânitoare și bine remunerate ale Europei, sau politicieni de diferite sexe de la Bruxelles, Washington, Roma, Berlin, Ottawa, sau Sidney.

Cum ar fi scăpat planeta de Covid 19, dacă, de exemplu, nu i s-ar fi interzis lui Novak Djokovic să joace în Australia? Câte milioane de oameni nevinovați ar fi murit la Reanimare, cu masca de oxigen pe față în toată lumea, dacă sârbului i se dădea voie să joace acea blestemată partidă de tenis? Nici nu ne putem imagina ce catastrofă planetară au evitat mai marii Australiei, doar cu această idee de geniu, care a arătat întregii Lumi inteligența fără de măsură staționată (sper, temporar), pe tărâmul antipozilor.

Mă bucur, - și întraga planetă se îmbăiază în fericire zilele astea, fiindcă în sfârșit birocrații de la Bruxelles, împreună cu Ursula von der Leyen, iată, au găsit soluția pentru a pune, în sfârșit, capăt mizerabilului război pornit de acest Hitler al epocii noastre - Vladimir Putin. Mai sunt răutăcioși care cer marilor țări ale Europei, cele cu o democrație consolidată, socoteală pentru ultimii zeci de ani în care l-au legitimat deșănțat pe dictatorul de la Moscova, pentru profitabilele afaceri, de stat sau private cu Rusia, pentru frumoasele relații pe care le-au stabilit cu cei pe care azi îi numesc ”oligarhi” și le confiscă averile.

UE a impus sancțiuni Alinei Kabaeva, o fostă gimnastă olimpică despre care se  presupune  că are o relație personală strânsă cu președintele rus Vladimir Putin, în ultimul său pachet de măsuri punitive pentru războiul din Ucraina. Problema a fost, așadar, rezolvată!

Și, deodată, surpriză!

Marile puteri europene (Franța, Germania, Italia) vor ca Rusia și Ucraina să încheie pace chiar cu prețul pierderilor de teritoriu ucrainean. Sunt îngrijorate de perspectiva unei Rusii „umilite”. Unitatea UE începe să scârțâie, Ungaria își negociază pe bani grei dreptul de veto. În țările Europei Centrale și de Est a sunat, deci, alarma, mai ales că declarația a venit după aceea că Rusia nu trebuie „umilită”.

Eu aleg să justific această atitudine a puternicilor Europei prin motive mai umane, care vizează mai mult ceeace se va întâmpla cu propriile popoare, dacă războiul și sancțiunile vor continua. Ceva mă face să cred că în afară de ”umilirea Rusiei”, mai contează și ce va spune muncitorul de la ”Mecedes”,  ”Citroen” ”Fiat”, când va fi cazul să strângă cureaua la cheltuieli. Când va trebui să facă frigul în casă, să ia doar o sticlă de ulei, să-și înjumătățească mofturile, sau să-și lase mașina în garaj. Ca să nu mai vorbim despre vacanțele, exotice, îmbuibate, foarte scumpe, pentru care omul modern al Europei secolului 21 ar fi dispus să plătească oricât, chiar dacă trebuie să facă un împrumut… Vom afla după trecerea acestei ierni, mai multe, sunt sigur, despre civismul votantului european…

Și, fiindcă tot am ajuns la capitolul ”vacanțe” am remarcat în presă următoarea situație pur românească: un tour operator a făcut publică o fotografie cu interiorul unui autocar la finalul unei excursii de o zi făcută de copii de clasele I-IV în Bucovina, scrie ziare.com. Pe culoarul autocarului se pot observa gunoaiele lăsate de copii în urmă la finalul excursiei, imaginea fiind postată din dorinţa de a trage un semnal de alarmă: „Ăsta este comportamentul copiilor şi părinţilor din ziua de astăzi”, a declarat agentul de turism. Întrebat care este reacţia părinţilor în aceste situaţii, acesta spune că cei mai mulţi dintre ei spun: „Domnule, am plătit pentru asta".    Agentul de turism susţine că  ”această nu este o situaţie singulară şi că aşa arată autocarele la finalul excursiilor cu copii. Cu toate că li se cere să strângă în urma lor, cei mici rămân nepăsători, iar sarcina de a aduna gunoaiele îi revine şoferului autocarului.”

Laurent Graff e un scriitor francez subapreciat, cred. Mie îmi place foarte mult. Tocmai de aceea mi-am amintit de romanul lui, ”Călătorie, călătorii”. Graff își deschide romanul cu un citat din „Cartea Căii și a Virtuții“, a lui Lao Tzî, care susține că „Sfântul cunoaște fără să călătorească, înțelege fără să privească, realizează fără să acționeze.“.

„A pleca mi-a intrat în obișnuință, a devenit un mod de viață. A pleca fără a merge nicăieri, fără nicio destinație, fără ca măcar să te urnești din loc. A fi pe plecate e ca atunci când ești în trecere. Suntem pasagerii timpului la bordul unei vieți. A pleca înseamnă a muri puțin. Cât despre mine, eu mor mult.“ mărturisește crupierul Patrik Perrin.

Fiecare dintre noi pleacă. Plecăm tot timpul. Unii peste mări și țări, alții doar imaginar… Cu toții murim câte puțin, dorind aprig să ne eliberăm, cumva de stresul vieții monotone de fiecare zi. Să fim oriunde, dar nu acasă. Suntem, vrem-nu vrem, sclavii dorinței de a a ne ascunde, de a fugi. Rar avem, totuși, curajul să ne facem bagajul și lăsăm totul în urmă, dar cert este că atunci când o facem și lucrurile merg și acolo prost, ne dăm seama că spațiul de care vrem noi să scăpăm este exact cel al propriei noastre vieți. Așa cum face și personajul lui, Graff, Patrick Perrin, crupierul de cazino.

Ca oricare dinte oamenii care mai au puterea să nu fie ipocriți într-o lume construită din ipocrizie,  el se răzvrătește împotriva societății. Nu dă doi bani pe așa-zisele standarde și idealuri ale așa-zisei lumi civilizate. Trăiește într-un fel opus perceptelor, nu crede în căsătorie, relații stabile sau case frumoase, primitoare, aranjate perfect și scump, în care trăiesc așa-zise familii fericite, cu doi copii și un câine. Se ferește să investească sentimente, nu se implică în relații lungi și e adept al fericirii de ocazie: aventuri de-o noapte, convorbiri ieftine cu vecinul său alcoolic, pe care, de fapt, nici nu-l suferă. În fapt, nu face mare lucru. Doar își asumă să nu fie ipocrit.

E sigur că schimbarea se va produce odată cu începutul călătoriei sale și e crede cu tărie că doar în această călătorie va fi cu adevărat fericit. Și pentru ca toate acestea să se împlinească își planifică minuțios viitoarea călătorie. Își cumpără geamantan, echipament, își face toate vaccinurile și economisește bani. Îi lipsește un singur lucru, și anume asumarea și alegerea momentului când va face primul pas spre călătoria aducătoare de fericire absolută.

Șase ani trăiește gândindu-se la momentul în care va pleca, moment ce va coincide cu finalul nefericirii sale. Va fi așa, sau nu, veți afla citind cartea, desigur.

Revenind la acei copii care au lăsat autobusul plin de peturi, pungi și alte gunoaie, la revenirea din excursie, cred că poate n-ar fi degeaba dacă am revizui, fiecare dintre noi, ce ne dorim atunci când ne organizăm propriul concediu. Dacă suntem aidoma părinților acelor copii, dacă avem obiceiul să mergem în locuri îndepărtate, luxuriante și scumpe, doar ca să ne putem lăuda în grupul nostru de prieteni, sau pe facebook cu locurile, mâncarea, băutura, restaurantele de ”fițe” la care am fost, marea, muntele sau distracțiile scumpe, atunci, nu are rost. Însă ceilalți, (tot timpul sper că mai esistă ”ceilalți”!), știu că există diferențe majore între o excursie și o călătorie.

O excursie este o scurtă deplasare pentru plăcere, în timp ce o o călătorie este o deplasare mai lungă, care se desfășoară pentru un scop specific, cum ar fi cercetarea sau explorarea unor locuri cu o însemnătate: istorică, geografică, sau culturală. Dicționarul Merriam-Webster o definește ca fiind "O excursie realizată cu un obiectiv definit".

Obiectivul poate uneori să fie și unul greu sau periculos, în locuri în care geografia sau pericolele unei junglei să existe; dar acestea pot fi  planificate pe larg.

Oricum, chiar dacă „fugim” departe, în orice loc în care vom ajunge ne vor urmări tot felul de interdicții, din ce în ce mai tâmpite. Ca și acasă. Aud că pe unele plaje fumatul a ajuns să fie interzis!!! În Aer Liber! Doamne ferște. Pe an ce trece, tot mai multe interdicții, dar noi fugim, cât mai departe de casă, ca să punem poze pe Facebook. Trecem prin aeroporturi hiperaglomerate, unde suntem tratați ca animalele, pe șosele arhi-aglomerate, stăm ore întregi în vămi, nedormiți, obosiți, transpirați, cu nervii întinși la maximum, doar pentru niște amărâte de poze în care ne confecționăm zâmbete false, puse pe Fbook sau Instagram. Fiindcă propria noastră ipocrizie ne face să fim convinși că dacă acestea nu există, nu suntem, nici noi, în rândul lumii…

După cât văd eu (s-ar putea să mă înșel!), nu va trebui să renunțăm la ipocrizia în care trăim, la vacanțele ”de vis”, nici la comoditățile vieții, nici la alimentarea mașinilor personale, a mesei luate la restaurant, la cumpărături și alte asemenea, fiindcă, nu-i așa, Rusia nu poate și nu trebuie să fie umilită. După iarna care vine, mi-e clar că toată lumea va fi convinsă că Rusia nu poate fi umilită. Și nu fiindcă o vor spune politicienii, ci fiindcă o va cere, n-am nici o îndoială, înalta conștiință civică a muncitorului de la Renault, Wolksvagen, Dacia Fiat și Citroen. Care, în momentul când Dumneavoastră citiți acest text se pregătește pentru o ”binemeritată” vacanță, una din cele trei programate într-un an.