Există recomandări culturale pe care le primim de la cineva şi prin această recomandare ele rămîn aparte în Panteonul nostru subiectiv, în partea livrescă a sufletului nostru. Se leagă, astfel, pentru totdeauna opera unui autor cu figura celui de la care ai primit recomandarea şi, de aceea, găseşti legături nerostite între cel pe care îl citeşti şi cel care ţi-a recomandat segmentul de cultură respectiv.

Este o gingaşă întîmplare a spiritului care nu se uită niciodată, o marcă de neşters pe care o pui pentru totdeauna pe un nume! În ceea ce mă priveşte, Henry de Montherlant (1895 - 1972) va fi mereu legat de Alexandru Paleologu. Am auzit prima dată de Montherlant dintr-un interviu dat cu foarte mulţi ani în urmă de Alexandru Paleologu în "România Literară". Acolo, Paleologu îl aşeza pe Montherlant printre preferaţii săi, subliniind talentul rafinat, inteligenţa sclipitoare şi simţul metafizic special al marelui autor francez. Deşi Alexandru Paleologu nu s-a exersat niciodată în ficţiune pentru a putea fi legitim comparat cu Montherlant, am, de fiecare dată cînd citesc pagini din unul ori din celălat, sentimentul irepresibil că sînt spirite în afinitate. Oricît de subiectiv sînt, ştiu că nu greşesc în această privinţă. Cu precipitarea specifică vîrstei pe care o aveam atunci cînd am auzit prima dată de el, m-am repezit să citesc Montherlant. Nu aveam, la acea vreme, multe opţiuni în româneşte, aşa că l-am cunoscut în franţuzeşte. Anii au trecut şi, astăzi, există multe traduceri bune din Montherlant în librăriile şi anticariatele noastre. Editura RAO a pornit chiar o serie de autor şi vreo şase sau şapte dintre romanele sale sînt, astfel, la îndemîna cititorului român. Rămîn, încă, netraduse piesele sale de teatru şi eseurile, cel puţin la fel de interesante şi fermecătoare în ordinea spiritului. O mare bucurie mi-a produs tipărirea carnetelor sale, în 2011, la editura Institutului Cultural Român. A apărut, astfel, o carte de peste 700 de pagini, care cuprinde notele lui Montherlant din diverşi ani, apărute în original în diverse momente. Avem, laolaltă, "Carnete" (1930 - 1944), "Joacă-te cu această ţărînă" (1958 - 1964) şi "Cu toate focurile stinse" (carnete din 1965, 1966, 1967, 1972, plus carnete nedatate).   Montherlant este un scriitor total - este unul dintre puţinii autori care şi-a trăit literatura. Nu în sensul simplu, că a scris ce a trăit, asta s-a mai întîmplat, dar a reuşit să scrie şi apoi să trăiască ce a scris. Aceasta este mai mult decît o performanţă scriitoricească, este o performanţă a fiinţei sale. Montherlant are o biografie care poate fi înţeleasă numai cu cărţile sale în mînă: copilăria sub vraja antichităţii greco-romane, adolescenţa sub fascinaţia Mediteranei, tinereţea soldatului traumatizat care a fost în cea dintîi grozăvie mondială şi puterea colosală, unică, de a rămîne neimplicat de nici o parte în vremea celei de-a doua, gloria maturităţii, tragismul ultimei sale vîrste şi, la final, moartea sa absolut literară (s-a sinucis în ziua echinocţiului din 1972, "cînd ziua e egală cu noaptea, cînd da este egal cu nu şi nu mai are nici o importanţă dacă e da sau nu"). Mulţi s-au grăbit să-l respingă pentru că ar fi un autor egoist, egomaniac. Dar cîţi dintre autorii mari au fost altfel? Şi, în plus, cînd poţi cuprinde în tine atîta lume, despre ce altceva să vorbeşti decît despre tine însuţi? Volumul de carnete mai sus pomenit devine repede, pentru orice om de gust bine educat, una dintre acele cărţi pe care le ai mereu la îndemînă şi citeşti din ea la nesfîrşit. Stilul rafinat, aforismele casante şi seducătoare, comentariile briliante pe care Montherlant le face deopotrivă cărţilor, întîmplărilor cotidiene sau marilor evenimente istorice dau, pur şi simplu, dependenţă. Rişti ca, tot citindu-le, să vezi lumea montherlianist ceea ce, credeţi-mă pe cuvînt, e o încîntare pentru spirit şi un mare bine pentru lumea însăşi.