Urmasele marilor familii interbelice duc acelasi fel de razboaie: pentru redobandirea averii si a prestigiului stirbit de comunisti.

Au iesit tefere din comunism, dar comunismul nu a fost niciodata in ele. Sanda Tatarascu- Negroponte, Brianna Caragea si Marie-Rose Mociornita au plecat in viata cand lumea si bucati din Romania erau ale lor.

Au fost azvarlite care-ncotro: una intr-o celula la Targsor, alta intr-un apartament de exil din Paris, iar cea de-a treia peste Ocean. Singurul capital dupa 1989 le-a fost numele si l-au folosit cu inversunare pentru a-si recrea lumea pe care o pierdusera.

De atunci se afla intr-un conflict continuu cu institutiile romanesti, carora le-au cerut proprietatile confiscate de comunisti. Pe cont propriu, fiecare dintre ele a incercat sa recupereze si cealalta mare pierdere: statutul in societate.

De la reverentele in fata Reginei Angliei la smotrul de la Targsor

Sanda Tatarascu-Negroponte are un fel de arbore genealogic hibrid: fiica de prim-ministru interbelic, inrudita prin casatorie cu nobilimea greaca, dar si cu fostul sef al spionilor americani, John Negropontes (mai nou, adjunct al secretarului de stat). In cocktailul familial se amesteca si inventatorul internetului, Nicolae Negropontes.

Lucru care o lasa absolut rece pe doamna a carei singura legatura cu "universul www" este prin nepotul cu care polemizeaza din cand in cand. "Am incercat intr-o zi sa-i fac nepotului meu o poveste despre prima carte pe care am citit-o. Era pe vremea cand inca se taiau filele si paginile miroseau. La sfarsit mi-a spus: "Ce frumos mi-ai vorbit, dar tot nu m-ai convins"".

Isi spune povestea celor 87 de ani pastrand in permanenta o postura perfect aristocratica, asezata pe un jilt elegant din casa de pe langa Manastirea Casin, in care locuieste de cativa zeci de ani. Imobilul a fost repartizat familiei de catre comunisti, un fel de gest reparatoriu pentru anii de puscarie in care ajunsese sa manance mazare cu viermi pentru ca era fiica unui demnitar liberal.

Dintr-o fotografie sepia o priveste tatal sau, primul-ministru interbelic Gheorghe Tatarascu. Alaturi, o alta poza cu ea tanara, in rochie alba de bal, gata de a fi prezentata Reginei Angliei.

E un bun pretext pentru a o intreba despre intorsatura brutala pe care a luat-o viata: "La Curtea Angliei am invatat sa fac reverenta. In inchisoare, la Targsor, trebuia sa stiu sa spal pe jos. Si nu stiam. Cand militianca a venit si mi-a spus: "A treia oara o sa lingi pe jos", atunci am realizat ca pentru ei nu ai nicio valoare ca om".

Octogenara care l-a invins pe Tender

Pe o masuta alaturata fotografiilor de epoca - un televizor cu plasma urias. "L-am primit cadou. Ma bag cu nasul in el, ca altfel nu vad".  Se uita si la talk-show-urile romanesti, intre un concert de opera si o piesa de teatru de pe TV5. Ii place de Robert Turcescu si de Marius Tuca: "Imi aduc aminte mai ales de emisiunile lui de inceput, de "Milionarii de la miezul noptii". Atunci urmaream cu pasiune lucrurile politice".

Pe Turcescu a ajuns sa-l cunoasca si personal, cand i-a fost invitata, in plina batalie juridica cu milionarul Ovidiu Tender. Miza era chiar casa ei parinteasca, pe care Tender o obtinuse printr-un contract cu CNSLR Fratia, dupa ce organizatia sindicala o "mostenise" de la comunisti.

In cele din urma, Sanda Tatarascu-Negroponte si-a recuperat imobilul, dupa ce a  trecut prin procese si a rabdat cateva ore in fata casei impreuna cu executorii judecatoresti.

Are sentimente amestecate despre decizia presedintelui Basescu de a condamna comunismul: "E bine ca s-a facut, dar, uitati, in ‘90 m-am inscris in PNL si am continuat sa fac politica liberala. Atunci era momentul, dar e bine ca s-a facut si acum, dar as zice ca e cam tarziu. Nu mai are niciunul dintre noi, cei care am suferit, puterea sa tipe, sa urle: "Am suferit pe nedrept!". In ‘90 am iesit pe trotuar si am tipat: "Suntem liberi!". Stiti ce senzatie e sa nu mai fii sugrumat de frica?".

Coloana Infinitului si "pacura" lui Brancusi

Priveste la societatea de azi cu ironie si un fel de toleranta: "Dumneavoastra sunteti generatia internetului. Eu am avut bunica cu numarul 6 in Bucuresti la telefon. Am trait punerea  telefonului in Bucuresti, si astazi dumneavoastra sunteti pe globul intreg cu internetul. Eu am facut acest efort de adaptare".

Daca ii repugna ceva in moda de azi, aceia sunt blugii: "Acest blue jeans pe care-l intrebuintati si in ocaziile elegante, si in sport, si la fete, si la baieti. Acest blue jeans care in fond este un pantalon al oamenilor care se ocupau de vaci".

In copilaria ei, modelele feminine erau Martha Bibescu si Elena Vacarescu. Astazi, o vede in reviste pe Monica Columbeanu: "N-o atac, pentru ca nu o cunosc, dar voi spune un lucru: o valoare reala porneste dinauntrul nostru. Aceasta doamna e foarte decorativa. E un merit, dar nu e al dansei. I l-a dat Dumnezeu. Totul este putin parvenit, putin facut, vazut la cinema si aplicat in casa".

Pe vremea ei era putin altfel: "La noi era o traditie, mergea din tata in fiu si din mama in fiica. Atunci nu parea nimic facut, nimic nenatural. Am trait intr-o casa in care se bateau cap in cap, adorandu-se, parintii mei: tatal meu, politician, si mama mea, o fiinta artistica. Ea l-a adus pe Brancusi, ea a sustinut cu banii ei Trilogia de la Tg.-Jiu. Fara Aritia Tatarascu, Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului poate n-ar fi existat. Eu am trait momentul cand un batran trecea pe langa Brancusi, care facea Coloana Infinitului, si il intreba: "Bun, bun, mosule, dar pacura cand iese?".

Paris si micul Paris

Brianna Caragea, printesa in blugi

De numele ei s-a lipit ca timbrul pe scrisoare eticheta de "nonconformist. Apartamentul "de lucru" al Briannei Caragea e la fel de contradictoriu ca si proprietara: pe un perete, o biblioteca cu albume de arta si carti in franceza, pe cel opus, o combina audio cu un design parca desprins din "Star Trek", iar pe zidul care uneste cei doi pereti - fotografii ingalbenite de vreme.

Protagonista lor e bunica, Printesa Ecaterina Caragea: rapita de propriul tata, n-a stiut ca e printesa pana la 14 ani, cand a fost gasita intr-o manastire din Franta, sub un nume fals. Dupa venirea comunistilor, s-a refugiat in Texas, apoi fiica si nepoata ei au luat drumul Parisului.

"Bunica se ocupa de 10.000 de orfani in leaganul de la Arcul de Triumf. Si de prizonierii de razboi, dar si de raniti. Li se spunea sa poarte rochii de matase alba, pentru ca microbii aluneca mai bine pe matase", spune Brianna Caragea, trecand in viteza pe langa fotografii. Tocmai a intrat in casa si dupa ce ii cere asistentului francez un ceai, se asaza turceste pe canapea.

E epuizata dupa o saptamana de drumuri in provincie. Are procese de retrocedare in Dambovita si Prahova si se plange de legi si de practicile incalcite ale institutiilor.

"Despagubiri nu accept, pentru ca Fondul Proprietatii nu ma intereseaza. In Bucuresti am dosare care au disparut sau nu vor sa mi le dea de la Arhivele Nationale. Dincolo de unii oameni, ma uit la ceilalti si ma intreb ce au de castigat din treaba asta. Majoritatea arhivelor au fost inchise dupa 2000, si pana in 2005, si nu am putut vedea nimic."

Gazda unui refugiat din Liberia

De aproape jumatate de an, expansiva Brianna Caragea are un secret. Se hotaraste sa-l faca public, in speranta ca problema se va rezolva: "De cinci luni, cu mine in casa locuieste un refugiat din Liberia, pe care l-am gasit pe strada. Mai avea putin si murea. Suntem o tara care 45 de ani a produs refugiati - mama mea a fost, bunica mea a fost. Copilul asta a incercat un trai mai bun in tara noastra, a ajuns in Constanta, pe vapor, a dat ultimii bani sa-l ascunda pe vas. Are dosar la politie de cand a coborat de pe vapor. Parintii lui au fost omorati. Are pe picior o plaga de glont. I s-a refuzat azilul, a si fost inchis doua luni la Otopeni si era sa crape si acolo. L-am luat in casa. Am crezut ca doua-trei zile, dar nu am gasit sprijiin la nicio institutie".

Cele doua-trei zile s-au transformat in luni, iar singurul rezultat palpabil e o foaie de hartie, pe care scrie ca refugiatul a capatat statutul de "tolerat" in Romania.

"M-am uitat in hartiile lui, iar institutiile l-au trimis in Nigeria, unde sunt alte conflicte. Acum, dupa 5 luni, sta tot la mine. Imi spune "Mom" si ma doare inima cand il aud. Acum a facut 18 ani si e major, nu mai e considerat o prioritate, dar cand a ajuns in Romania era minor", povesteste printesa. Intr-un fel, micul liberian reprezinta o lectie buna pentru copiii ei: "Ei au crescut cu notiunea ca apartin unei familii nobile, dar nu pentru ca le-as fi spus eu in fiecare dimineata "trezeste-te printule". I-au auzit pe oameni vorbind despre asta, ma mai vad pe mine prin media ca spun nu stiu ce prostii. Dar in primul rand sunt oameni si trebuie sa faca ceva cu viata lor."

Monica Columbeanu si Radu Duda

Brianna Caragea priveste societatea cu  ironie: "Ne-am trezit de la TV alb-negru la 40 de canale, de la cozi la abundenta. Societatea a explodat, totul a explodat. E normal sa fie multa confuzie. In femeile contemporane nu ma pot regasi".

Despre prototipul "Monica Columbeanu" vorbeste cu detasare: "Acum doi ani era "nobody" (nimeni - n.r.), acum are multi bani si poate peste cinci ani va fi din nou "nobody", dar acelasi lucru i se poate intampla si unui barbat." Iar exemplul ei vine dintr-o zona "princiara": Radu Duda, fostul actor intrat prin casatorie in familia regala.

Marie-Rose Mociornita

"Visul american" din Prahova

Nu are origini aristocratice, dar provine din acelasi cerc al "high-life"-ului interbelic. Viata bunicului sau, Dumitru Mociornita, pare desprinsa dintr-un film despre "visul american".

Copilul sarac din Prahova, pe care invatatorul il aseza in ultima banca pentru ca era descult, avea sa ajunga proprietarul celei mai importante fabrici producatoare de incaltaminte din Europa. Expropriata de comunisti, familia Mociornita s-a refugiat in America.

Astazi, nepoata sa, Marie-Rose, incearca sa recupereze averea de odinioara: "Trei sferturi din bunurile pe care familia mea le are ar fi trebuit sa fie compensate prin Fondul Proprietatea. Eu nu am acceptat asta, pentru ca nu am vazut ca ar avea o substanta reala in retrocedare.

Al doilea lucru a fost ca unii oameni m-au intrebat daca am incredere. Daca as fi spus ca da, i-as fi impins si pe ei in asta. Sunt oameni in varsta, care au venit de departe, precum Malaxa si Auschnitt, care nu au idee cum se procedeaza in Romania. Ar fi primit hartii in valoare de 300 de milioane de euro, cu care n-ar fi putut sa-si ia niciun bilet de tramvai".

Asa ca prefera sa traga de cele cinci procese de revendicare. Pana acum a obtinut cate ceva, dar spune ca "doar cladiri modeste", nicidecum partea importanta de mostenire.

Undeva in peripetiile sale prin Romania, Marie-Rose a capatat faima de "proprietara a jumatate din bulevardul Magheru". Spune ca e "un mit". "Proprietati pe Magheru detin cei din familia Bragadiru. Dar pentru mine orice serviciu este cvadruplat, pentru ca, din cauza proastei informari, oamenii isi imagineaza ca au de unde sa ceara. Daca o reparatie costa 200 de lei, mie mi se cer 900 de lei."

Intr-un fel si acum este tot cu casa in spate: tocmai se muta cu mama sa intr-un apartament nou. Marea ei tristete este insa ca nu a reusit sa recupereze casa bunicului sau: "Acum e acolo Delegatia Economica Rusa. Nu vor sa-mi accepte dosarul in justitie pentru ca le e frica sa-l administreze. Ghinionul meu ca nu e ambasada engleza sau a Suediei".

"Prea multi Hugh Heffner, prea putini Bill Gates"

Surprinzator, Marie-Rose Mociornita are o filosofie de viata usor asceta: "Ambitiile mele nu sunt legate de sume de bani in banca. Valoarea banului e una de libertate, ca pot sa calatoresc si pot sa-mi aleg relatiile. Dar ambitii sa traiesc in case cu 40 de camere nu am. Bunicul meu a facut-o si a murit intr-un spital. Eu vin dintr-o familie de oameni care au avut si "bulimia" asta de a aduna lucruri".

Trece la viata mondena a orasului, care o amuza: "E aproape caricatural sa vezi ca revistele pe care le avem regulat au aceleasi personaje mondene. Nu stiu cum nu se plictisesc oamenii astia sa se intalneasca in fiecare saptamana. Isi mai schimba hainele, alfabetul de pe posete, dar tot ei sunt. Eu sper ca lucrurile sa se schimbe atunci cand tinerii vor merge in Europa si vor avea alte aspiratii. Atunci se vor schimba si standardele, si modelele culturale. Ei nu-si vor dori pentru copiii lor sa devina papusi Barbie. Oricum avem prea multi Hugh Heffner si prea putini Bill Gates. Zilele acestea, superficialul si-a atins apogeul. Speranta mea e ca o sa facem o indigestie de superficial".