Horia Ghibuțiu: „În România, după o anumită vârstă, e ca și cum ți-ai pierde dreptul la demnitate odată cu vioiciunea”.
Dacă frații Coen, autorii filmului „No Country for Old Men” (tradus la noi „Nu există țară pentru bătrâni”), se înșală și totuși se găsește vreo țară pentru cei vârstnici, aceea nu e a noastră. Cumva, în România, e aproape o rușine să fii în vârstă. Se vede și la televizor. Prezen tarea tuturor emisiunilor de știri e încredințată în cel mai bun caz oamenilor de vârstă medie, aparent, credibilitatea inspirată de părul grizonant nefiind aducătoare de rating. Nu e nevoie să călătorești prea mult, e suficient să folosești telecomanda pentru a constata că, în celelalte țări, etatea nu e un impediment. Au și ei fete decoltate, dar apariția pe micul ecran la emisiunile informative nu pare condiționată de numărul anilor acu mulați. Această particularitate, i-aș zice românească, se regăsește și dacă părăsim studiourile de televiziune. Parcă nicăieri ca la noi bătrânii nu sunt atât de absenți din domenii în care ar putea performa fără ezitare. În schimb, ne lovim de ei pe stradă sau în transportul comun de suprafață la ceasurile dimineții, fără să ne gândim că, bunăoară în București, dacă metroul ar avea stații mai dese, dotate cu scări rulante funcționale, oamenii de vârsta a treia și-ar putea face aprovizionarea mult mai ușor și ar mai descongestiona celelalte mijloace rezervate, chipu rile, celor activi.
Îi compătimim, și atât, când îi vedem prost îmbrăcați - uniforma cenușie la care se asortau basmaua și nelipsita sacoșă de dinainte de 1989 a dispărut, dar a fost înlocuită de produse second-hand, iar asta nu ține neapărat doar de venituri, cât și de faptul că bătrânii nu prea au de unde să-și procure haine potrivite. Apoi, suntem ispitiți să-i căinăm pe cei în etate care au o ocupație, îndeobște prin chioșcuri de ziare sau în băcă niile de la colțul blocului, căci în magazinele din centru nici pomeneală: „Săracii, mai lucrează la vârsta asta!...”. Și nu vreau să mă gândesc ce e în sufletul celor trecuți de 50 de ani care au rămas fără serviciu, deși ar mai putea - și trebuie! - să muncească mult și bine. Cine îi va mai băga în seamă fără să-și reprime gândul „Ce-o mai vrea și ăsta?”...
La noi, cum ai încărunțit, ești bun doar de administrator de bloc, paznic de depozit părăsit de Dumnezeu și de oameni, dădacă neretribuită pentru nepoți care trebuie luați de la școală. Cât privește posibilitățile de distracție, ce să mai vorbim?! An de an, asistăm la umilitoare cozi ale unor pensionari care se sufocă pentru un amărât de bilet într-o stațiune de odihnă unde condițiile sunt cum sunt. Iar în cazul în care ne apucă remușcările și îi poftim pentru câteva zile în străină tate, o facem doar ca să păzească bagajele și copiii.
În România, după o anumită vârstă, e ca și cum ți-ai pierde dreptul la demnitate odată cu vioiciunea. Cu totul altfel stau lucrurile în restul țărilor Uniunii Europene, unde cei care ies în oraș sâmbătă seara nu sunt preponderent tineri. Acolo lumea nu-i critică pe vârstnici pentru că ocupă locul cuiva în autobuz, la cinema sau în cafenele, iar oamenii nu sunt judecați după riduri. Pur și simplu, occidentalii sunt mai toleranți. La ei, nu doar că se trăiește mai bine, ci se și îmbătrânește decent. Iată un standard UE care nu pică în sarcina autorităților, ci a noastră, și e mai anevoios de adoptat decât bugetul.
Recomandările noastre
