Am amintiri triste de 20 mai. În 1990, de "duminica orbului", au avut loc primele alegeri libere şi democratice în Romania de după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Oficial libere şi democratice, fiindcă presiunea impusă de FSN şi hărţuirea opoziţiei numai democraţie nu a reprezentat.

Imediat după Revoluţie m-am înscris în PNŢCD. Am înfiinţat organizaţia de elevi, de tineret. Am început să scriu la "Dreptatea", am participat cu tatăl meu la celebrul miting din 12 ianuarie 1990 – acela cu "sula-n coaste" al lui Iliescu. Dar cel mai important lucru este că am cunoscut nişte oameni minunaţi. E drept că sediul din Piaţa Rosetti era plin şi de lichele. M-a ajutat bunul Dumnezeu şi m-a ferit de ele. Sau poate inocenţa mea de puşti de 17 ani m-a făcut să stau deoparte de nişte jigodii care, în timp, şi-au dat arama pe faţă. De ce am ales PNŢCD şi nu pe liberali? Pentru că atunci, în 1990, ţărăniştii erau cei mai vocali anti-comunişti, iar asta pentru mine conta. Vizavi de politicianismul liberal, ţărăniştii păreau nişte oameni hotărâţi, de dreapta. Aveam să aflu mai târziu, când m-am maturizat, că în perioada interbelică numai de dreapta n-au fost ai lui Maniu şi Mihalache. Talibanismul greco-catolic plus nişte "combinaţii" ale unor "băieţi deştepţi" m-au făcut să mă îndepărtez treptat - şi bine a făcut - de acest partid. Dar nu regret nimic. Atunci, în 1990, l-am întâlnit pe Ion Raţiu. Cel mai mare democrat român pe care l-am cunoscut vreodată. "Voi lupta toată viaţa ca să ai dreptul de a nu fi de acord cu mine", spunea el.

Figură originală, bonom şi mare patriot, Ion Raţiu a devenit în primii ani postrevoluţionari cunoscut mai ales datorită papionului sau. Nimeni nu asculta ce spunea venerabilul om politic. Lumea era fascinată de accesoriul vestimentar nemaiîntâlnit în România comunistă. Papion pe care s-a apucat să-l poarte, fie vorba între noi, atunci când a început să se îngraşe. Cel puţin aşa ne-a mărturisit Ion Raţiu!

Ţin minte că în 1990, la Buzău, în campania electorală, ne-a alungat lumea aruncând cu cărămizi! Iar o bătrânică urla de mama focului: "Votăm cu Iliescu! Doar nu o să votăm cu ăla care are fluture la gât!". Cum ar fi arătat astăzi România dacă Ion Raţiu devenea în 1990 preşedinte? Nu ştiu! Nici nu vreau să mă gândesc, că mă apucă tremuriciul! În 1990, a ieşit preşedinte Ion Iliescu! Cu un scor de te apucă ameţeala. N-am nimic personal cu fostul preşedinte al statului. Poate, într-adevăr, era singura soluţie politică la acea oră. Ţara era prea comunistoizată! Salamul şi soia erau simboluri naţionale, diversiunea era prea mare.

În 1990 încoace, oameni foarte serioşi, unii buni prieteni, au încercat să-mi explice că Iliescu a fost un om providenţial. Că fără înţelepciunea şi tactul său, astăzi, România era o ţară ciuntită. Nu exista pe hartă. Că în Bucureşti şi la Târgu- Mureş au acţionat forţe din exterior care au dorit dezmembrarea ţării. Tot ce-i posibil, dar asta nu-i o scuză faţă de democraţie în primii săi ani şi nici pentru încetinirea reformelor. A vedea astfel lucrurile este ca şi cum ai pune în discuţie dacă Ceauşescu a fost un patriot autentic sau şi-a apărat ţara pentru că dorea, ca orice lider comunist adevărat, să fie stăpân pe o moşie mai mare. A fost patriot Ion Iliescu sau nu este răspunsul pe care îl va da istoria.

Ştie şi ultimul şcolar că atunci, în 1990, dar şi după, în acei ani tulburi, apăruse teoria lui Samuel Huntington din "Ciocnirea civilizaţiilor", iar diverşi politologi desenau pe crestele Carpaţilor o "frontieră catolică".

Scenariul iugoslav era şi el în plină derulare. Tot atunci, via spaţiul răsăritean, se încerca inocularea unei concepţii puerile. Aceea că în ţările catolice poate reuşi democraţia, pe când în cele ortodoxe nu, şi de aceea trebuiau despărţite de un fel de "cordon sanitar".

De ce fac acest demers jurnalistic? Pentru că trebuie odată şi odată să învăţăm din greşelile trecutului. Nimeni nu trebuie culpabilizat, dar haideţi să nu mai facem la nesfârşit aceleaşi gafe.

Şi ca o mică paranteză: tot pe 20 mai – poate ca un echilibru al istoriei acestei zile – s-a născut şi Corneliu Coposu. Dar mai are cineva timp să-şi aducă aminte de Senior? Seamănă politica de azi cu modul în care acţiona şi gândea Coposu?