Iată câteva soluţii pe care le văd eu pentru anul viitor. Sunt dincolo de doctrine, partide şi formule guvernamentale. Nu sunt simple, dar măcar sunt clare.
Relaţia cu China. Australia şi Noua Zeelandă au trecut uşor peste criză pentru că s-au orientat rapid către relaţii comerciale solide cu China. Grecia a semnat anul trecut un acord de peste patru miliarde de dolari pentru ca o companie chineză să preia administraţia Portului Pireu. Yuanii pot veni şi în Romania. Rapid, pentru că odată ce ai bătut palma, totul devine accelerat, fără prea multe proceduri şi fără timpi morţi. Ne-ar putea face autostrăzi, pe banii lor, şi noi am putea exporta vin şi maşini.
Trebuie însă să ne grăbim dacă dorim să creştem economic pe această relaţie . Un diplomat roman îmi povestea acum câteva săptămâni că un oficial de rang înalt din Shanghai i-a spus, într-o română perfectă, că generaţia lui este ultima care a mai avut reprezentanţi şcoliţi în România. Că după el nu va mai fi cu cine să stabilim o relaţie specială, personală (absolut necesară în acel spaţiu) şi că, în câţiva ani, nimeni în China nu va mai şti unde este România.
Agricultura. O parte din banii pe care dorim să-i investim în 2011 ar trebui să fie folosiţi la subvenţionarea consultanţei pentru obţinerea fondurilor europene. Consultanţa ar trebui să fie direcţionată nu direct către producţia agricolă, ci către mica industrie alimentară. Care ar urma să preia producţia de la micii producători agricoli. Care ar urma să echilibreze balanţa comercială alimentară prin produse cu valoare adăugată (decât să vindem roşii, mai bine vindem bulion).
Problema în România nu este atât producţia agricolă, cât faptul că agricultorii nu au unde să-şi vândă rapid şi sigur marfa. Apariţia unui capitalism rural de acest gen (centre de colectare şi mici fabrici de prelucrare şi ambalare) se poate face rapid, în mai puţin de un an, şi agricultura de subzistenţă se poate transforma şi poate începe să producă taxe şi impozite chiar din 2011. Ştiu că la un moment dat această strategie a fost în atenţia preşedintelui. Nu mai ştiu ce s-a ales de aceasta. Dar e nevoie de o strategie.
De exemplu, am putea da afară funcţionari care plimbă hârtii, i-am putea recalifica în consultanţă, îi sprijinim să-şi facă o firmă, subvenţionăm consultanţa pentru agricultori şi cei din industria alimentară, din momentul în care proiectul este aprobat, facem programul Prima Tomată, construim sera sau făbricuţa cu bani de la bănci cu garanţie guvernamentală, în câteva luni e gata, vin şi banii de la UE şi ne închidem investiţia. La un leu investit de la buget, într-un an leul poate veni înapoi în taxe şi impozite.
Companiile care nu vor pleca. În acest moment focusul în relaţia cu investitorii străini este să îi convingem pe cei care sunt deja în ţară să nu plece. E mai simplu să-l sprijini deja pe cel care are angajaţi, produce, vinde, îşi plăteşte taxele. Este greu de crezut că în acest moment investiţiile străine se vor relua la nivelul din 2005-2008.
Prin urmare, cel mai realist este să gândim că o eventuală creştere economică pentru anul viitor va fi obţinută altfel decât prin companiile care există deja pe piaţă. Spre acestea trebuie îndreptate şi atenţia, şi sprijinul. Orice decizie de a rămâne în România ar trebui să fie o victorie, obţinută cu aproape orice preţ şi aproape prin orice mijloc.
Evident, nu sunt singurele metode prin care ne putem asigura creştere economică şi securizarea veniturilor bugetare. Nici măcar aceste oportunităţi pe care eu le consider reale şi fezabile nu sunt infailibile. Discuţia despre tăierea cheltuilelilor a fost concretă, intensă şi în cele din urmă, pentru că s-a concretizat, a fost traumatizantă. Discuţia despre creşterea veniturilor a fost vagă, ipocrită şi populistă, purtată într-o limbă de lemn înfiorătoare, cel puţin la nivelul politicienilor.
Recomandările noastre
