Opinii EVZ
EDITORIALUL EVZ: Au sosit vremurile în care Adi Mutu trebuie să ia autograf de la Lucian Bute
Un fapt, dacă nu neverosimil, măcar greu de anticipat, se petrece în aceste zile în România şi n-are legătură cu criza mondială sau cu politica obositoare care se "mestecă" pe malurile Dâmboviţei.
În plină penurie de rezultate sportive remarcabile, capul de afiş al vieţii noastre publice este ţinut de un boxer. Eroul este patriot adevărat, are charismă şi, poate mai important, este o valoare incontestabilă în pugilismul mondial profesionist (cârcotaşii de teapa lui Leonard Doroftei acuză doar faptul că adversarii lui au un nivel scăzut). Necunoscut acum câţiva ani în ţară, Lucian Bute a ajuns pe merit figura centrală a României. Obişnuită cu mitul fotbaliştilor, o ţară întreagă a primit sâmbătă emoţie şi bucurie de la un băiat muncitor, aplicat şi respectuos, iar gustul plăcut al victoriei s-a păstrat câteva zile după meci. Este şi aceasta semnalul clar al faptului că Bute nu este un star prefabricat. Pentru bucureştenii care au ieşit în miezul nopţii în Piaţa Universităţii n-a contat nici că rezultatul partidei cu Mendy era uşor de intuit, ci doar mândria de a avea iarăşi un campion, într-o perioadă în care nu mai performăm în sporturile de echipă (fotbal aveam doar pe hârtie, la handbal Alegeria ne-a umilit la ultima Cupă Mondială, sporturile de iarnă sunt privite ca nişte ciudăţenii, doar la rugby încercăm să ne reconectăm la aparate, pentru a putea respira din nou), dar nici în disciplinele individuale. Mulţi şi l-au asumat pe campionul IBF al categoriei supermijlocie şi pentru că au simţit că lacrimile lui de la imn au fost sincere (în vreme ce alde Lobonţ şi Chivu obişnuiau să râdă când auzeau "Deşteaptă-te, române!").
Am făcut cunoştinţă cu Bute mai întâi din ştirile pe care EVZ le publica pe când gălăţeanul făcea furori la amatori. "Bute, cum te prinde, cum te...bate" erau titlurile care exprimau forţa din croşeul campionului. Apoi a avut loc şi întâlnirea. În 2006, România căuta să recucerească America, la 12 ani de la minunea de la World Cup. N-a reuşit mai nimic, iar singurul eveniment important rămas după acel turneu amical rămâne atitudinea lui Adi Mutu de a se certa cu Victor Piţurcă şi, mai apoi, de a părăsi cantonamentul. De pe margine, un băiat subţire, mereu cu zâmbetul pe buze, privea antrenamentele tricolorilor. Era tocmai Bute, care petrecea mai mult timp cu ziariştii decât cu vedetele de atunci ale României. Avea mirajul celebrităţii şi dorea să stea în preajma "greilor", dar era timid. În plus, bunul-simţ îl împiedica să dea buzna în programul fotbaliştilor. După un antrenament, Lucian a rugat un jurnalist să-l oprească pe Mutu, pentru a se putea fotografia cu el. Jucătorul n-a refuzat, dar nu se poate spune câtă plăcere a avut când a fost oprit din drumul spre vestiare.
La cinci ani de la acele momente, Mutu este într-o fundătură, izolat la Cesena, iar Bute străluceşte. Dincolo de "răutăcisme", importante sunt cifrele. Nu, nu voi reaminti minimele istorice atinse de "generaţia de platină", ci faptul că sute de români au fluturat sâmbătă steaguri tricolore în piaţă. Bute a scos lumea în stradă. Nu de acelaşi lucru au fost capabili fotbaliştii. Vă mai amintiţi orele de după ce actualii tricolori au obţinut matematic singura calificare la un turneu final, Euro 2008? La întoarcerea în ţară din Luxemburg, pe aeroport, tricolorii au fost aşteptaţi doar de patru persoane, "celebrii" Limbă, Nicu Galerie, Baboi şi Hitler. Băieţii lui Piţurcă n-au fost în stare să-i facă fericiţi nici măcar pe aceştia! "Ai naibii de zgârciţi, n-a dat unul un ban!", au bombănit cerşetorii. Lucian a strâns lumea în centrul Capitalei, fără a-i chema pe oameni să vadă ţepe. Cu siguranţă, Bute ar accepta să facă o poză şi cu Mutu.
Recomandările noastre
