Văzută de pe acoperişul turnului The Economist din St. James Street, presa scrisă seamănă cu Londra care ţi se aşterne la picioare într-o dimineaţă însorită de februarie. E vibrantă, sigură pe sine, profitabilă şi orgolioasă. Uitaţi de tot ce auziţi de la mogulii falimentari ai presei româneşti şi a super-managerilor de ziare care nu-s în stare să plătească nici măcar salariile şi poftiţi în Nirvana jurnalismului de calitate.
Fiecare copie a revistei britanice The Economist se vinde în profit. Şi nu sunt puţine, 1,486 milioane săptămânal, în creştere masivă faţă de 2005, când se vindeau doar un milion. Majorarea se vede şi în rezultatele financiare pentru anul trecut, grupul obţinând un profit de 60 milioane de lire sterline la vânzări de 347 milioane lire, iarăşi cu 100 de milioane mai mult decât în 2007. De fapt, de vreo două decenii încoace, revista britanică a mers doar într-o singură direcţie, reuşind să ajungă de la o publicaţie de pluton la statutul de lider mondial al presei de calitate. Înainte de a începe să comparaţi România cu Marea Britanie, să argumentaţi că la aşa economie, aşa presă, trebuie să ştiţi că performanţele The Economist sunt unice în rândul marilor săptămânale ale lumii. Newsweek a fost aproape de faliment, Times, Forbes sau Businessweek au la rândul lor probleme şi asta ca să le menţionez doar pe cele mai cunoscute. Care este totuşi secretul The Economist?
Recomandările noastre
