Se spune că au trilioane de dolari, că vor să cumpere Planeta, dar că banii distrug totul în jurul lor.

Sentimentele mele pentru China au evoluat în tinereţe de la un ataşament mistic - doar era, într-un fel, ţara lui Moş Crăciun, de unde îmi veneau guma de şters parfumată, stiloul cu ştaif, trenuleţul cu baterii şi mitraliera cu beculeţe roşii - până la spaima că planeta va fi cândva cotropită de prea numeroşii extrem orientali.

Între timp, planeta a fost deja cotropită şi grijile mele au fost preluate de alţii. Am străbătut recent, timp de o lună, Vestul mai puţin dezvoltat al Chinei, coleg de călătorie fiindu-mi un poliţist american pensionat, şi zi de zi am auzit avertismente de genul: "O să plângeţi după noi când o să ne ia China locul". Visând la banii lor

De când trăiesc în Asia, sunt atent la ştirile şi comentariile despre China în presa internaţională şi constat un real sentiment de respingere, de cele mai mult ori ascuns între rânduri. La fel, cunoscuţii mei, de la ministeriabili la simpli cetăţeni, urăsc cu toţii China, cu observaţia că primii visează totuşi la banii chinezilor.

Şi aşa am ajuns la subiect, unul dintre principalele motive pentru care chinezii ne sunt antipatici: cumpără planeta, dar se pare că banii lor vin însoţiţi de distrugere. Mineritul fiind al doilea sector ca pondere în suma totală de vreo 320 de miliarde investiţii directe în străinătate, fireşte că impactul principal e pe mediul înconjurător şi pe relaţiile sociale. Ce are pe lista de cumpărături?

Aşadar, China a pornit pe la începutul deceniului trecut la plimbare pe coridoarele Shopping Center Planeta Pământ. În ultimii ani însă, având în poşetuţa Luis Vuiton imitaţie o sumă de peste trei trilioane de dolari, cumpără în neştire. Nu sunt toţi de cheltuială, o parte e de pus la puşculiţa pentru zile negre, o parte e pentru cheltuitoarea soră America, dacă o mai avea nevoie de împrumuturi. Ce are pe lista de cumpărături? Fabrici, uzine, grâne şi petrol, în principal.

Un popor care a dat în clocotul expansiunii

De unde are China atâta bănet? Păi de la noi, restul lumii, care i-am plătit ani la rândul marfa ieftină, înjurând-o în acelaşi timp pentru că produce marfa ieftină.

Deci i-a muncit, nu i-a furat, nu? Cât despre faptul că ne cumpără planeta, mi se pare un comportament responsabil pentru un popor care a dat în clocotul expansiunii.

Alţii care au atins nivelul ăsta în cursul istoriei, mai ales dacă aveau bagajul de resentimente istorice pe care îl au chinezii acum, au pornit la război, şi-au făcut imperii coloniale, au devastat planeta. Chinezii doar cumpără, ba mai plătesc şi un preţ bun.

CONCURENȚĂ. Chinezii construiesc peste tot FOTO: REUTERS INVESTIŢII EXTERNE

Teoria celor trei căutări dă roade

Citeam zilele trecute că până şi Anglia face autostrăzi cu bani chinezeşti, mai demult auzisem că cel mai mare investitor în imobiliare în Germania e tot China, şi aşa mai departe.

Deci, faptul în sine nu e nici imoral, nici dăunător economic, se mai echili­brează balanţa China-restul lumii. Să vedem efectele secundare ale şuvoiului de bani revărsat dinspre Extremul Orient.

Cea mai mare nemul­ţumire o provoacă daunele aduse mediului înconjurător în ţările în care investeşte. Teoria investiţiilor externe identifică trei factori principali care le motivează: cău­tarea de noi pieţe, căutarea de eficienţă şi căutarea de re­sur­se.

Problema e că uriaşul ador­­mit, cum l-a numit cândva Napoleon, n-a auzit când a sunat ceasul istoriei şi s-a trezit cu ceva întârziere. Până să ajungă la micul dejun, resursele s-au cam epui­zat, le-au consumat licuricii din ultimele două sute de ani. Aşa că uriaşul trebuie să le caute prin pădurile virgine din Africa sau America de Sud, şi orice crenguţă pe care o rupe trosneşte mult mai so­nor decât un hectar de pădure pus la pământ în Ama­zon de o exploatare ame­­ricană, sau o bombă franceză detonată în Atolul Mururoa.

320 de miliarde de dolari este suma investiţiilor directe ale Chinei în mineritul extern MULŢI 

Pe lângă faptul că ne irită cu banii ei, China ne sperie pentru că are de hrănit un miliard şi jumătate de oameni Sigur că investitorii din economiile emergente – Brazilia, China, India – nu pot avea aceleaşi standarde de protecţia mediului precum ţările din O.E.C.D. Dar, dintre toate, China pare să se străduiască cel mai tare: băncile chineze care finanţează investiţiile în străinătate se ghidează după o "Green Policy" similară Principiilor Equator, menite la nivel mondial să selecteze proiectele finanţabile după gradul de risc faţă de mediul înconjurător, social şi natural.

Guvernul a adoptat o grilă de recomandări pentru firmele care investesc în străinătate similară "Liniilor directoare pentru multinaţionalele din O.E.C.D", iar liderii politici chinezi reamintesc în mod repetat managementului marilor companii cu activitate în străinătate că au datoria de a respecta mediul. De ce, atunci, la o căutare google a incidentelor ecologice în ţările în curs de dezvoltare, cele mai multe au drept autori firme chinezeşti? Pentru că acolo sunt banii, iar banii vin cu distrugere atunci când vin prea mulţi o dată. Cultura disciplinei

Politica activă de investiţii a Chinei mai supăra şi prin alte aspecte, de exemplu faptul că o dată câştigat un contract de către firmă chineză, aceasta aduce muncitori chinezi, afectând piaţa muncii din ţara în care investeşte. Explicaţia pentru Europa e evidentă, muncitorii vor salarii prea mari. Pentru ţările în curs de dezvoltare, managerii chinezi spun că muncitorii recrutaţi pe plan local nu au cultura disciplinei pe care o au chinezii, şi apare şi bariera lingvistică între manageriat şi forţa de muncă. Oricum, cred că în acest domeniu responsabilitatea revine statului recipient al investiţiei – prezenţa chinezilor ca forţă de lucru nu ar fi posibilă fără acordul acestuia.

Pe lângă faptul că ne irită cu banii ei, China ne sperie pentru că are de hrănit un miliard şi jumătate de oameni. M-am întrebat mereu de ce nu ne sperie India, care trebuie să hrănească aproape tot atâţia? "Cunoscuţii mei, de la ministeriabili la simpli cetăţeni, urăsc cu toţii China, cu observaţia că primii visează totuşi la banii chinezilor. “ ÎN VEST

Politică severă de protecţie a mediului S-au căutat explicaţii culturaliste, chinezilor chipurile nu le pasă de mediu în ţările în care investesc pentru că aşa fac şi acasă la ei. Dimpotrivă, căutarea disperată de resurse afară poate fi consecinţa unei politici prea restrictive acasă, şi nu a uneia prea laxe. Nu am menţionat întâmplător vestul Chinei în începutul acestui text: guvernul încearcă să pună în practică în această zonă mai puţin industrializată o politică severă de protecţie a mediului, şi speră, printre altele, să reîmpădurească 40% din suprafaţa ţării. Am traversat mii de kilometri de pădure şi nu am văzut atâtea camioane cu buşteni câte văd plecând din pădurile noastre, şi asta pentru că forestierii lor s-au mutat în Myanmar sau Papua Guinee, din cauza restricţiilor de exploatare. Sunt de blamat? În aceeaşi măsură în care SUA e de blamat pentru că foloseşte petrolul altora şi îşi protejează rezervele. Citiţi şi:

• Cele mai mari pericole pentru economia chineză
• 15 state care vor fi zdruncinate puternic dacă economia Chinei încetineşte
• Ţara pentru care o creştere economică de 7,5% înseamnă o performanţă slabă