Una dintre cele mai dure lecţii de politică de care am avut parte în biata-mi tinereţe literară a venit de la Paul Georgescu, spre finele anilor ’80.
Idealismul meu de plastilină visătoare se topea precum ceara neputincioasă în faţa cinismului său de-o cruzime ludică, feroce în aparenţele-i luxuriante. „I-am spus lui Leonte Răutu să nu-i aresteze pe Blaga, Arghezi, Voiculescu şi ceilalţi. Să nu-i transformăm în martiri. Lăsaţi-i în seama mea şi-n câteva luni vi-i compromit pe toţi, cu mâna lor“, îşi amintea cu galeşă necruţare Conu Paulică. Şi tot el, la întrebarea fals-naivă a lui Florin Mugur cum de eraţi aşa de senin când ştiaţi că scriitorii sunt luaţi cu duba neagră de acasă şi duşi cu ochelari de tablă la Malmaison, răspundea cu sadism compătimitor: „se vede că mătăluţă eşti cam vegetarian“.
Aşa este. În sfera puterii nu rezistă decât carnasierii. Cei care-şi elimină la rigoare şi părinţii, şi copiii. Cameleonii care sesizează instinctiv oportunitatea şi necesitatea schimbării, pliindu-se perfect pe cele mai contorsionate realităţi, tactici şi obiective. Care trec într-o clipită la antipozi pentru că „aşa e Linia, aşa o cere Partidul“, instanţa supremă şi invizibilă care justifică invariabil oroarea. Pentru care minciuna şi crima sunt motivate de eternitatea principiilor, fie ele şi canibale. Adică oamenii din categoria Silviu Brucan: comunismul neabătut şi intratabil, pentru care milionul de victime nu-i decât o scamă la rever.
„Dosarul Brucan. Documente ale Direcţiei a III-a Contraspionaj a Departamentului Securităţii Statului (1987-1989)“, ediţie de Radu Ioanid, prefaţă de Gheorghe Câmpeanu, este noua apariţie, de aproape 800 de pagini, din seria „Istorii subterane“, coordonată la Polirom de Stelian Tănase. Zeci de note informative parşive ori stupide, zeci de note de filaj agasant detaliate, corespondenţă între braţele caracatiţei, interogatorii etc., totul încercuind mica mare fisură făcută în zidul Aparatului represiv de „Scrisoarea celor şase“ dejişti trecuţi la perestroika - Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu, Silviu Brucan.
Un Brucan atras de mult, din ilegalitate, în sfera conspiraţiilor partinice, pentru care însuşi şeful statului striga supărat la ministrul de interne (Gheorghiu-Dej către Alexandru Drăghici) să nu-l mai spioneze în SUA că ştim noi prea bine cu ce misiuni l-am trimis acolo. Un Brucan trimis apoi de Ceauşescu tot la Washington să pledeze în favoarea acordării clauzei naţiunii celei mai favorizate pe motiv că minorităţile şi viaţa religioasă nu sunt nicidecum supuse discriminării în România.
Acelaşi Brucan cu fibră de călău vanitos, care cerea în „Scânteia“ moartea lui Iuliu Maniu şi execuţii fără judecată la vârful partidelor istorice, vituperând împotriva „hidrei capitaliste“ şi a „viperelor lubrice“ de pe Wall Street, devenit ambasadorul României la ONU, atlet al socialismului de piaţă, prieten cu senatori şi ambasadori americani, dar şi cu Alexandr Iakovlev şi Anatoli Dobrinin, secretari ai CC al PCUS. Un Brucan urmărit pas cu pas în ţară, dar păstorit cu grijă de SIE, fost „om de legătură al lui Teohari Georgescu“ ajuns prieten cu Nixon, care pleca în acelaşi an la New York şi Moscova, în Olanda şi Japonia, tipărea cărţi la Praeger, îl discredita pe Paul Goma în Occident, era ales vicepreşedinte al Asociaţiei de studii şi relaţii politice internaţionale din SUA, era lăudat de generalul Neagu Cosma pentru „multiplele posibilităţi informative“, ajungând - din stâlp al bolşevismului - disident şi conspirator anticomunist, eliminator al Ceauşeştilor, virtual şef de stat, un om-releu al puterii cu centrul nicăieri şi circumferinţa pretutindeni.
Ce avem adunat aici e doar praful de pe o tobă sortită veşnic umbrei. Punem în joacă un deget, facem o dâră, surâdem amar şi alegem piesa de rezistenţă a cărţii: nota semnată în 8 ianuarie 1988 de „Epureanu“, adică magistrul TVR Tudor Vornicu, dată maiorului Traian Oancea. Dacă Securitatea ar fi avut mai mulţi consilieri ca el (şi ca Marian Popa în literatură), zău că nu ştiu pe unde-am fi scos cămaşa...
