Mâine, 23 august, Andrei Pleşu împlineşte şaizeci de ani!
Cel mai strălucit stilist al eseului românesc de azi, cel mai pătimaş alchimist de contrarii, omul cu fobia dihotomiilor şi harul coagulărilor a tot ce va să zică „membra disjecta“, fost ministru al culturii şi de externe, fondatorul „Dilemei“, directorul Colegiului Noua Europă şi al Institutului de Istoria Religiilor, histrionul angelolog şi eruditul captivat deopotrivă de metafizică şi gazetărie, cel care se considera „un specialist al suspensiei“ („conştiinţa morală dinlăuntrul meu mă împiedică să văd cerul înstelat de deasupra“), copleşit de impulsurile contradictorii care-i şi alimentează, de altminteri, energia seducătoare („citesc cu plăcere, îmi plac ideile şi îl caut pe Dumnezeu, dar îmi plac şi cârnaţii de Pleşcoi, bufoneriile crude, cheful, hetaira, romanţa. Sunt lacom, echivoc, uşor de tras spre lejerităţi de tot soiul... Asta e tensiunea primejdioasă a destinului meu“) - îşi reeditează acum la Humanitas „Minima moralia“, cartea care l-a consacrat editorial în urmă cu două decenii.
Mai ţineţi minte cum sunau vorbele acestea spre finalul coşmaresc al ceauşismului? Etica este o „disciplină a intervalului dintre obnubilare şi edificare“. „Nu înţelege bine o lege cine n-a simţit niciodată în adâncul său ispita de a o contesta sau măcar neputinţa de a i se supune“. „Nu există virtute care să nu conţină un viciu subteran. Nu există viciu care să nu se poată răsturna în contrariul lui“. Şi parabola cu Falstaff şi Robinson, cu solaritatea percepută ca selenaritate, cu „pungaşul vulgar şi regele triumfător“...
Din „Minima moralia“ porneşte firul care va compune în ani „metafora obsedantă“ a gândirii şi operei lui Pleşu, şi anume concordia discors, coincidenţa contrariilor, situarea irepresibilă în interval, fie că vorbim de îngeri sau de relaţia Est-Vest în Europa, de pictură, romantism sau românism, despre idealismul transcendental, gastronomie, Jung, Cioran şi Eliade. Pictura lui Corneliu Baba este pentru el o complementaritate Saturn - Jupiter („conştiinţa tragică şi senzualitatea“, „conştiinţa morbidă“ sprijinită pe „tonusul sufletesc expansiv. Numai marii senzuali sunt capabili de abisalitate“), pictura lui Francesco Guardi face să coincidă „preaplinul somptuar cu o Veneţie a pustiului istoric“, în vreme ce la Ioan Andreescu masivitatea are ca temei fragilitatea şi inefabilul, iar „depărtările nu dizolvă substanţa lumii, ci o pietrifică“. Plinul condiţionat de vid în vechea gândire asiată, obsesia căderii şi a vinovăţiei la Cioran, paralel cu „obsesia adiacentă a redempţiunii“, jocul românesc al paradoxurilor, unde virtuţile devin lesne vicii şi viceversa, marea lecţie a „valorizării negativului“ învăţată de la Noica („avea o tehnică, orientală aş zice, a împrietenirii cu adversarul. Câştigi nu împotrivindu-te, ci preluând forţa ofensivă a celui care atacă“) - totul vorbeşte în cărţile lui Pleşu de alchimia contrariilor şi fascinaţia armoniei.
Altfel spus, nostalgia triadei. Cum să nu descifrezi un autoportret sui generis, inconştient figurat, în acest pasaj din „Despre îngeri“? „Înţeleptul vede asemănări acolo unde oamenii obişnuiţi văd diferenţe. Atenţia celui edificat e mereu orientată spre similitudini, înrudiri şi consonanţe, spre ţesătura unificatoare, global armonioasă, a cosmosului. Inteligenţa de tip angelic adună laolaltă ceea ce se prezintă ca aglutinare de fragmente disparate, ca sumă fără noimă de elemente solitare. Dimpotrivă, inteligenţa de tip demonic colecţionează incompatibilităţi. E o gândire disjunctivă, destrămătoare, dizolvantă. Diavolul nu percepe ordinea lumii sau, dacă o percepe, se îngrijeşte să o strice. Diavolul nu vede legăturile dintre lucruri, nu suportă verva asociativă. Îngerul vede pretutindeni familii de afinităţi, ansambluri simfonice“. Nu alta este, în cărţile lui Pleşu, lupta pentru frumosul armonic într-o postmodernitate dizarmonică, diavolesc hipnotizată de neînchegare şi relativism aporetic.
Să-i fim cu toţii aproape acestui „personaj vast“, cum îi spunea Gabriel Liiceanu, „dotat cu o aroganţă de catifea, surclasând cu amabilitate pe oricine, obţinând cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ce i se întâmplă să facă...“!
Recomandările noastre
