Cuvântul care ispiteşte: presa între etică şi manipulare (II)

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Al doilea exemplu este legat de cunoscutul savant Robert Oppenheimer, liderul grupului de fizicieni care a creat bomba atomică la Los Alamos, în statul Nevada (proiectul Manhattan, 1940-1946). Probabil mulți reprezentanți ai noilor generațiilor nu au auzit de Oppenheimer, dar filmul lansat în urmă cu doi ani - regizat de Christopher Nolan, după biografia semnată de Kai Bird și Martin J. Sherwin, câștigător al mai multor premii Oscar - a adus în discuție decizia lansării bombelor asupra orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, în 1945.

La mai bine de 75 de ani de la evenimente, filmul a relatat și schimbarea treptată a psihologiei a savantului care a supervizat ,,proiectul’’ menționat mai sus, de producere a primelor bombe atomice din lume, singurele care au fost utilizate până acum. În paralel cu laudele aduse de critica de film, opinia publică stimulată de presa din toate colțurile lumii, l-a calificat pe Oppenheimer drept ,,geniu incontestabil’’, ,,erou de război’’, dar și ... ,,terorist’’. Totul pe fondul conflictului din Ucraina unde exista și există încă o amenințare nucleară. Se întâmplase și în anii ‘40-‘50.

Oppeheimer, cavalerul victorios al tristei figuri

Figura lui Oppenheimer - reconstituită, subiectiv desigur, de scenariștii și regizorul menționați mai sus - arată complexitatea dilemelor etico-politice - în care rolul analizelor și comentariilor din presă este esențial - unde cel chemat trebuie să construiască o armă care poate ucide zeci de mii de oameni. Alternativa era continuarea unui război cu mult mai multe victime. În plus, până în mai 1945, când proiectul Manhattan era aproape finalizat, nu s-a știut care era stadiul cercetărilor savanților germani pe segmentul nuclear.

În acest context, Oppenheimer al lui Nolan este un personaj trist care ne invită la o reflecție - pe unii politicieni, chiar la o reflecție etică în sensul menționat mai sus -  asupra legitimității categoriilor etice în istorie și modul în care acestea se metamorfozează pe parcursul acesteia. Să nu uităm că după încheierea proiectului în discuţie, Oppenheimer a devenit un gen de pacifist respingând ideea ,,diplomaţiei nucleare’’,  promovată în anii ‘50 şi ‘60  de către ambele tabere aflate de o parte şi alta a Cortinei de Fier, afirmând că ,,obiectivele de politică externă nu pot fi atinse cu mijloace coercitive’’. Preşedintele Lyndon Johnson îl reabilitase după trecerea sa pe ,,lista neagră a simpatizanților comuniști’’ de către celebrul senator Joseph McCarthy.

Ce cadouri primea unul din procurorii arestați în Constanța. Oferea la schimb ajutoare în anchete

Influența fraților Micula a ajuns până în birou premierului. Stenograme despre discuțiile purtate în interiorul Guvernului

Oppenheimer a fost o dublă victimă. În primul rând a polarizării presei - și în consecință a opiniei publice - în jurul activității sale ca lider al grupului de la Los Alamos. În al doilea rând, al poziției sale pacifiste și opoziției față de construcția bombei cu hidrogen,  care pentru politicianul american, dar și pentru americanul de rând era o garanție suplimentară în fața amenințării sovietice.

Un exemplu ... sovietic

Într-un fel, situația sa se aseamănă cu cea a lui Andrei Zaharov, conducătorul grupului de savanți care au construit bomba cu hidrogen sovietică. Când au livrat-o armatei, Zaharov și-a permis o serie de observații asupra periculozității acestei arme de distrugere în masă. A fost apostrofat fără milă și respect de către generali. ,,Ai făcut-o - i-au zis - harașo, acum e treaba noastă, tu ieși din joc definitiv’’. Ulterior, a devenit și el pacifist și dizident, iar regimul l-a exilat la Gorki (Nijni Novgorod). L-ar fi eliminat, dar era prea ... celebru.

În cazul lui Oppenheimer, presa a avut un rol important în modelarea destinului său. În ceea ce-l privește pe Zaharov, presa internă, sovietică, nu s-a implicat datorită cenzurii regimului, însă presa occidentală i-a acordat spații importante și într-un fel, i-a salvat viața. Îmi aduc aminte comentariile de la postul de radio Europa Liberă în jurul scrisorilor adresate redacției de către soția lui Zaharov, Elena Bonner, cea care a primit, în locul său, premiul Nobel pentru pace, în 1975.

Fără presă, afacerea Watergate nu ar fi existat

Unul din evenimentele care au marcat profund viața politică americană, cu ecouri până în vremurile noastre, afacerea Watergate, a avut o importantă componentă mediatică. Îndrăznesc să spun că a fost un moment de importanță majoră în istoria recentă a umanității întrucât s-a demonstrat că societățile democratice, oricât de imperfecte ar fi ele, dispun de anticorpii necesari unei autoreglări în cazurile de derapaj intern. În cazul nostru, anticorpii respectivi veneau - așa cum s-a întâmplat și în alte situații - din partea presei libere.

Cazuri de acest gen au mai fost și înainte și după Watergate, însă dimensiunea afacerii de la Washington nu a fost atinsă niciodată. Cărțile care s-au scris despre aceast episod al apărării democrației americane au încercat să arate că forțele binelui sunt deasupra intereselor obscure ale politicienilor și au mereu câștig de cauză. La fel și filmul ,,Toți oamenii președintelui’’ al lui Alan J. Pakula, unde Dustin Hoffman și Robert Redford, întruchipându-i  pe Carl Bernstein și Bob Woodward, ziariștii de la ,,Washington Post’’ - au făcut roluri memorabile, dar parcă ne amintim cu mai multă plăcere lecția de actorie a bătrânului Jason Robards, șeful lor în film, câștigătorul de altfel, al unui Oscar pentru rol secundar.

La vremea respectivă, unul dintre cei mai buni președinți ai Statelor unite, Richard Nixon, proaspăt reales în funcție,  a fost silit să demisioneze fără să mai revină vreodată în politică, deși a mai încercat. În fața dovezilor aduse de ziariști a trebuit să-și recunoască vina: mințise poporul american. America nu a iertat minciuna, iar presa s-a mândrit cu o mare izbândă, istorică chiar.

Unele concluzii…obligatorii

Exemplele de mai sus aparțin unor registre tematice diferite, însă demonstrează că presa - în accepțiune occidentală - nu este doar o sursă de informații, ci un reper în cadrul unei societăți democratice, un reflector care luminează partea obscură a spațiului public. Uneori, cu riscul de a distorsiona adevărul, cum s-a întâmplat în ,,cazul Oppenheimer’’.

Revenind la problematica noastră, este obligatoriu să adaug că la nivel teoretic, presa ar trebui să fie garantul transparenței și în același timp, pilonul central al democrației. Rolul ei nu este să decidă în locul publicului ci să ofere suficiente elemente cititorului pentru ca acesta să tragă propriile concluzii. În practică, lucrurile nu sunt niciodată atât de simple. Fiecare alegere a unui subiect, fiecare titlu, fiecare imagine reprezintă, în sine, o sugestie editorială. De aici complexitatea relației dintre liberul arbitru al cititorului și rolul modelator al presei. Când prezentarea realității este făcută cu onestitate, cele două funcționează în armonie. Când intervin interese din sfera editorială - chiar involuntare - cititorul ajunge să creadă că a ales liber, când de fapt a fost orientat subtil spre o concluzie anume.

Poate mai mult ca niciodată în istoria recentă a omenirii, presa are o misiune extrem de dificilă: să informeze într-o lume agitată, să păstreze echilibrul într-un spațiu public fragmentat și să respecte libertatea de gândire a publicului său. Nu este o sarcină ușoară, dar este una esențială. Între nevoia de eficiență, presiuni diverse și provocările erei digitale, jurnaliștii trebuie să-și reamintească mereu că, dincolo de audiențe și tendințe, rămâne o valoare fundamentală: respectul pentru adevăr și pentru libertatea cititorului de a-l descoperi singur.

Cuvântul care ispiteşte: presa între etică şi manipulare (I)