Cel mai important moment al zilelor acestea…nu a fost la Casa Albă, unde înalții oficiali ai lui Donald Trump pun la cale soluționarea izbucnirii ostilităților dintre India și Pakistan. Nu a fost în Congres, unde republicanii se ceartă aprig în spatele ușilor închise pe tema reducerilor la Medicaid. Și nu a fost vorba despre Fed, unde factorii de decizie politică trebuie să decidă dacă să se încline în fața cerințelor lui Trump și să reducă ratele dobânzilor.  Camera în care ați fi vrut să fiți, cu adevărat, în aceste zile a fost situată în capitala Italiei la Roma - sau, mai precis, în Capela Sixtină - unde zeci de cardinali îmbrăcați în robe roșii din întreaga lume s-au adunat, sub legendara frescă a lui Michelangelo, pentru a alege noul papă.

Una dintre cele mai puternice poziții religioase de pe planetă a fost în joc și, după cum știu fanii filmului „Conclav” cu Ralph Fiennes, nu există alegeri în lume ca acestea (se pare că chiar și cardinalii din viața reală au urmărit filmul pentru a se pregăti). Votarea a început pe 7 mai  pentru cei 133 de cardinali cu drept de vot. Și s-a vota două zile, în fiecare dimineață și după-amiază, până când a existat un câștigător cu o majoritate de două treimi. Fiecare buletin de vot, dacă nu a fost majoritate, a fost ars, iar fiecare cardinal a jurat să păstreze secretul. Vă puteți imagina conversațiile care au avut loc în acea cameră? Și totuși alegerea noului Papă s-a făcut extrem de rapid. Cardinalul american Robert Francis Prevost a devenit al 267-lea pontif al Bisericii Catolice globale, luând numele de Papa Leon al XIV-lea.

După numele luat îți dai seama ce va urma în pontificat. Noul Papă a adoptat un nume abandonat de un secol Leon. Când a fost folosit ultima dată? Leon al XIII-lea (1878-1903) al cărui nume a fost ales de noul Papă a fost un reprezentant al erei industriale înfloritoare, a fost atât progresist prin deschiderea sa către lume și grija pentru clasa muncitoare, cât și conservator prin hotărârea sa de a nu se abate de la doctrina catolică tradițională. Papa Francis a decis și după moarte să aibă un urmaș la tronul papal. Astăzi, 8 mai când scriu aceste rânduri, pe lângă marcarea a 80 de ani de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, liderii UE sărbătoresc  75 de ani de când Robert Schuman a propus o Comunitate Europeană a Cărbunelui și Oțelului, pe 9 mai 1950. A fost nașterea „Proiectului European” timpuriu, care a crescut în adolescentul uneori rebel care este Uniunea. Noi români sunt mândri că suntem astăzi integrați în marea familie europeană.

Despre lumea de astăzi

Lumea de la 22 ianuarie 2025 s-a schimbat. Este o certitudine. În mai puțin de trei luni, Donald Trump a inițiat deschideri diplomatice îndrăznețe către toți cei trei adversari principali ai Washingtonului. A deschis discuții cu președintele rus Vladimir Putin despre încheierea războiului din Ucraina, comunică cu liderul chinez Xi Jinping despre organizarea unui summit și a trimis o scrisoare liderului suprem iranian Ali Khamenei despre încetarea programului nuclear al acestei țări. În loc să concureze cu China și Rusia, Trump vrea acum să colaboreze cu ele, căutând acorduri care, în timpul primului său mandat, ar fi părut antitetice intereselor SUA.

Trump a precizat clar că susține o încetare rapidă a războiului din Ucraina, chiar dacă acest lucru necesită umilirea publică a ucrainenilor, în timp ce îmbrățișează Rusia și îi permite acesteia să revendice vaste porțiuni din Ucraina. Relațiile rămân mai tensionate cu China, mai ales pe măsură ce tarifele impuse de Trump intră în vigoare și se profilează amenințarea unor represalii chineze. Însă Trump a semnalat că dorește o înțelegere amplă cu președintele chinez Xi Jinping. Consilieri lui Trump au declarat pentru The New York Times că Trump ar dori să se întâlnească „personal” cu Xi pentru a stabili termenii care guvernează comerțul, investițiile și armele nucleare. Între timp, Trump a intensificat presiunea economică asupra aliaților SUA din Europa și asupra Canadei (pe care speră să o constrângă să devină „al 51-lea stat”) și a amenințat că va ocupa Groenlanda și Canalul Panama.

Ceea ce își dorește Trump este o lume condusă de oameni puternici care lucrează împreună – nu întotdeauna armonios, dar întotdeauna cu un scop precis – pentru a impune o viziune comună asupra ordinii restului lumii. Aceasta nu înseamnă că Statele Unite vor înceta complet să concureze cu China și Rusia: competiția dintre marile puteri, ca trăsătură a politicii internaționale, este persistentă și incontestabilă.

Biden versus Trump

Timp de aproape un deceniu, arcul narativ general a rămas același: antagoniștii agresivi căutau să dăuneze intereselor americane, iar Washingtonul trebuia să răspundă. Asta este perioada Obama-Biden. Odată ce această viziune asupra lumii a fost pusă în aplicare, ea a imprimat evenimentelor semnificații specifice. Invazia rusă a Ucrainei a fost un atac nu doar asupra Ucrainei, ci și asupra ordinii conduse de SUA. Dezvoltarea militară a Chinei în Marea Chinei de Sud nu a reprezentat o apărare a intereselor fundamentale ale Beijingului, ci o încercare de a extinde influența Beijingului în Indo-Pacific în detrimentul Washingtonului.

Competiția dintre marile puteri însemna că tehnologia nu putea fi neutră și că Statele Unite trebuiau să alunge China din rețelele 5G ale Europei și să limiteze accesul Beijingului la semiconductori. Ajutorul extern și proiectele de infrastructură din țările africane nu au fost doar instrumente de dezvoltare, ci arme în lupta pentru supremație. Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Mondială a Comerțului, Curtea Penală Internațională, chiar și Organizația Mondială a Turismului a ONU au devenit toate arene într-o competiție pentru supremație.

În primul său mandat, Trump s-a impus ca unul dintre cei mai convingători reprezentanți ai competiției dintre marile puteri. Dar, după ce a revenit în funcție pentru un al doilea mandat, Trump și-a schimbat tactica. Abordarea sa rămâne abrazivă și conflictuală. Nu ezită să amenințe cu pedepse - adesea economice - pentru a-i forța pe alții să facă ceea ce vrea el. În loc să încerce să învingă China și Rusia, însă, Trump vrea acum să le convingă să colaboreze cu el pentru a gestiona ordinea internațională. Ceea ce spune acum este o narațiune de coluziune, nu de competiție; o poveste despre acțiune concertată.

Trump pare să vadă relațiile externe la fel cum vede lumea imobiliară și a divertismentului, dar la o scară mai largă. Ca și în aceste industrii, un grup select de persoane influente se află într-o competiție constantă - nu ca dușmani de moarte, ci ca egali respectați. Fiecare este responsabil de un imperiu pe care îl poate gestiona după cum consideră de cuviință.

Puțină istorie despre ”Concertul european”

Trump pare să creadă că o abordare mai tranzacțională poate ocoli diferențele ideologice care altfel ar putea reprezenta obstacole în calea cooperării cu China și Rusia. Însă, în ciuda unității aparente a marilor puteri, concertele maschează adesea, mai degrabă decât să atenueze, fricțiunile ideologice. Termenul „mare putere” a fost folosit pentru prima dată pentru a reprezenta cele mai importante puteri din Europa în epoca post-napoleonică. „Marile Puteri” au constituit „Concertul Europei” și au revendicat dreptul la aplicarea în comun a tratatelor postbelice. În relațiile internaționale, termenul „concert al puterilor” se referă la o situație în care marile puteri colaborează pentru a aborda probleme sau provocări comune. În primul rând, concertul celor cinci mari puteri (Austria, Franța, Marea Britanie, Prusia, Rusia) a făcut necesară conceperea echilibrului european ca produsul unei combinări de alianțe și nu ca pe niște rivalități directe.

În primii săi ani, puterile conservatoare, Austria, Prusia și Rusia, și-au format propria grupare exclusivă, Sfânta Alianță, pentru a-și proteja sistemele dinastice. Acestea au văzut revoltele împotriva dominației spaniole din America ca o amenințare existențială, una al cărei rezultate ar reverbera în toată Europa și, prin urmare, necesitând un răspuns imediat pentru a restabili ordinea. Însă liderii din Regatul Unit au văzut rebeliunile ca fiind fundamental ideilor liberale și, deși erau îngrijorați de vidul de putere care ar putea apărea în urma spaniolilor, britanicii nu au fost înclinați să intervină.

În cele din urmă, britanicii au lucrat cu o țară liberală înfloritoare - Statele Unite - pentru a izola emisfera vestică de intervenția europeană, susținând tacit Doctrina Monroe cu putere navală britanică. Nu este exagerat să ne imaginăm bătălii ideologice similare într-un nou concert. Trump s-ar putea să nu-i pese prea mult de modul în care Xi și-a gestionat sfera de influență, dar imaginile cu China folosind forța pentru a zdrobi democrația din Taiwan ar galvaniza probabil opoziția în Statele Unite și în alte părți, la fel cum agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei a înfuriat publicul democrat. Până acum, Trump a reușit practic să inverseze politica SUA față de Ucraina și Rusia fără a plăti niciun preț politic. Însă un sondaj Economist-YouGov realizat la mijlocul lunii martie a constatat că 47% dintre americani dezaprobau modul în care Trump a gestionat războiul, iar 49% dezaprobau politica sa externă generală. În secolul al XIX-lea, puteri în ascensiune, precum Japonia, au cerut intrarea în clubul marilor puteri și o poziție egală în probleme precum comerțul.

Cea mai represivă formă de dominație europeană, guvernarea colonială, a produs în cele din urmă o rezistență acerbă în întreaga lume. Astăzi, o ierarhie internațională ar fi și mai dificil de susținut. Există puțină recunoaștere în rândul țărilor mai mici a faptului că marile puteri au drepturi speciale de a dicta o ordine mondială. Puterile de mijloc și-au creat deja propriile instituții - acorduri multilaterale de liber schimb, organizații regionale de securitate - care pot facilita rezistența colectivă. Europa s-a străduit să-și construiască propriile apărări independente, dar este probabil să-și dubleze eforturile pentru a-și asigura propria securitate și pentru a ajuta Ucraina. În ultimii ani, Japonia și-a construit propriile rețele de influență în Indo-Pacific, poziționându-se ca o putere mai capabilă de acțiuni diplomatice independente în acea regiune.

Este puțin probabil ca India să accepte vreo excludere din ordinea marilor puteri, mai ales dacă asta înseamnă creșterea puterii Chinei de-a lungul frontierei sale. Pentru a face față tuturor problemelor pe care le ridică coluziunea dintre marile puteri, este util să existe abilitățile unui Otto von Bismarck, liderul prusac care a găsit modalități de a manipula Concertul Europei în avantajul său. Nu vreau să va solicit înțelegerea cu un articol tehnic. Ce trebuie să rețineți este că după înființarea Concertului, puterile europene au rămas în pace timp de aproape 40 de ani. Aceasta a fost o realizare uimitoare pe un continent care fusese distrus de conflicte între marile puteri timp de secole. În acest sens, Concertul ar putea oferi un cadru viabil pentru o lume din ce în ce mai multipolară. Însă merită și să ne amintim cum s-a încheiat Concertul Europei: mai întâi cu o serie de războaie limitate pe continent, apoi cu conflicte imperiale care au izbucnit în străinătate și, în final, cu izbucnirea Primului Război Mondial. Sistemul nu era suficient de echipat pentru a preveni confruntarea atunci când concurența s-a intensificat. Se poate întâmplă și acum la fel? Este o întrebare la care răspunsul este: Da.

Cum va arăta viitorul NATO?

Europa lucrează la un plan de înlocuire a SUA în NATO în cinci până la zece ani.

Membrii NATO încearcă să evite un posibil haos în cazul în care SUA își declară retragerea din blocul militar transatlantic. Sunt informații conform cărora liderii europeni vor, se pare, să prezinte planul înainte de summitul anual al liderilor NATO de la Haga, din iunie. Cele mai mari puteri militare ale Europei elaborează planuri pentru a-și asuma responsabilități mai mari pentru apărarea continentului, inclusiv o propunere către administrația președintelui Donald Trump, pentru un transfer gestionat în următorii cinci până la zece ani a posturilor militare și a atribuțiunilor din Alianță care aparțin actualmente militarilor americani. Regatul Unit, Franța, Germania și țările nordice se numără printre cele angajate în discuțiile informale, dar structurate, care ar remodela blocul de securitate al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a relatat ziarul The Financial Times, citând patru oficiali europeni implicați.

Vestea vine și în contextul în care Bloomberg News a relatat că NATO va solicita Europei și Canadei să își mărească stocurile de arme și echipamente cu 30%, pe fondul luptelor politice interne cu SUA și al amenințărilor repetate ale lui Trump de a se retrage din bloc. Conform raportului FT, discuțiile reprezintă o încercare de a evita un posibil haos în cazul în care SUA își declară unilateral retragerea din alianța transatlantică de securitate care a protejat Europa în ultimii 80 de ani. În prezent, SUA contribuie cu 15,8% la cheltuielile anuale ale NATO, adică cu 3,5 miliarde de dolari. De asemenea, desfășoară între 80.000 și 100.000 de soldați în toată Europa, ceea ce face ca rolul său să fie indispensabil pentru securitatea continentului.

Țări europene precum Germania, Franța și Marea Britanie au anunțat deja că își vor crește cheltuielile pentru apărare și investițiile în armată. Citând oficiali guvernamentali, raportul FT a afirmat că ar fi nevoie de aproximativ cinci până la zece ani de creștere a cheltuielilor pentru a ridica capacitățile europene la un nivel „la care acestea ar putea înlocui majoritatea competențelor SUA”. În fapt singura strategie a Europei este creșterea cheltuielilor, partajarea sarcinilor și îndepărtarea de dependența de SUA. Cu toate acestea, raportul a precizat că unii oficiali încă mai cred că Trump face doar retorică și că nu intenționează cu adevărat să facă schimbări semnificative în Alianță. Alții se întreabă dacă Europa mai poate avea încredere în SUA sub Trump. Odată cu începerea mandatului Trump 2.0  țările europene se luptă să își majoreze cheltuielile pentru apărare și să își regândească poziționarea militară, pe fondul creșterii asertivității din partea Rusiei.

Bloomberg a raportat că cinci domenii principale care vor fi vizate în următoarea perioadă sunt sistemele de apărare aeriană, capacitățile de foc în adâncime, logistica, sistemele de comunicații și informații și capacitățile de manevră terestră. În aceste condiții Europa ar putea avea nevoie de 300.000 de soldați în plus și de o creștere anuală a cheltuielilor pentru apărare de cel puțin 250 de miliarde de euro pe termen scurt pentru a descuraja o agresiune rusă. Pentru armata rusă, războiul din Ucraina a fost costisitor. Cu toate acestea, datorită mobilizării ample a societății și industriei de către Kremlin, armata Rusiei este acum considerabil mai mare, mai experimentată și mai bine echipată decât forța care a invadat Ucraina în 2022.

Armata și statul major rus posedă acum o experiență neprețuită pe câmpul de luptă, neegalată de nicio altă forță militară - cu excepția Ucrainei. Prezența Rusiei în Ucraina la sfârșitul anului 2024 se ridica la aproximativ 700.000 de soldați, mult mai mulți decât forța de invazie din 2022. Producția rusă de apărare a crescut rapid. Numai în 2024, Rusia a produs și recondiționat aproximativ 1.550 de tancuri, 5.700 de vehicule blindate și 450 de piese de artilerie de toate tipurile. De asemenea, a desfășurat 1.800 de muniții Lancet cu rază lungă de acțiune pentru Forțele Armate Ruse (ZALA Lancet este un vehicul aerian fără pilot -UAV- și o muniție de tip loitering, dezvoltată de compania rusă ZALA Aero Group-parte a Concern Kalașnikov). Comparativ cu 2022, aceasta reprezintă o creștere de 220% a producției de tancuri, 150% a vehiculelor blindate și a artileriei și 435% a munițiilor cu rază lungă de acțiune tip ”muniție zburătoare/loitering munition”.

Ce face Europa?

Europa se confruntă cu un moment de transformare. Atât agresiunea rusă, cât și antiliberalismul politic și economic al administrației Trump amenință coeziunea și stabilitatea continentului. Ca răspuns, Europa ia în considerare soluții rapide, cum ar fi strângerea de mai mulți bani pentru apărare - prin cheltuieli de către țări individuale și împrumuturi de la Uniunea Europeană - și formarea de coaliții mai mici de state pentru a reuni guverne cu aceleași idei. Aceste soluții vor ajuta Europa să depășească tulburările imediate, dar nu vor rezolva problemele politice  și de securitate fundamentale ale continentului. În schimb, guvernele europene trebuie să conceapă o nouă ordine regională prin care să poată realiza o Europă mai sigură.

Cele două alianțe principale ale statelor europene, Uniunea Europeană și NATO, sunt prea des paralizate. UE s-a străduit să implementeze reformele mult necesare și este împiedicată de diferențele tot mai mari dintre statele sale membre. NATO, la rândul său, s-a bazat pe Statele Unite pentru a organiza securitatea europeană. O politică eficientă de securitate și apărare depinde de un sentiment comun de comunitate politică, pe care o serie succesivă de crize - inclusiv criza financiară a zonei euro, Brexit, pandemia de COVID-19 și invazia la scară largă a Ucrainei de către Rusia - l-a epuizat. Fără puterea disciplinară a conducerii SUA, europenii trebuie să se pună de acord între ei cu privire la exact ce apără și de ce. Teoria lui Macron privind autonomia strategică este bună dar cum se aplică, știe cineva?

Pentru a asigura securitatea pe termen lung a Europei și pentru a aborda alte provocări politice presante, guvernele europene trebuie să creeze alianțe mai fluide și mai flexibile. Poate zic și eu instituirea unui nou sistem paralel cu UE, în care diferite grupuri de state europene pot coopera în anumite domenii de politică, ar elimina multe dintre obstacolele birocratice și ideologice actuale ale blocului și ar permite europenilor să formeze o nouă alianță, mai responsabilă din punct de vedere democratic, care să protejeze mai bine ordinea liberală a Europei. Va renunța Berlaymontul (Comisia Europeană) la controlul total al Uniunii?

De-a lungul numeroaselor crize din ultimele două decenii, statele membre ale UE au promis în repetate rânduri că vor reforma structurile și procedurile instituționale elaborate ale blocului comunitar, inclusiv cele legate de luarea deciziilor, bugetare și participarea cetățenilor. Cu toate acestea, astfel de schimbări nu s-au materializat. Pentru a evita faptul că atât UE, cât și NATO se luptă să răspundă la tipul de dezordine politică emanată de a doua administrație a președintelui american Donald Trump, guvernele europene au fost atrase de construirea de ”coaliții ale celor dispuși”.

Această strategie are avantajele sale: liderii pot alege pe cine doresc să consulte cu privire la orice problemă specifică și pot ocoli procesele instituționale lente și birocratice. Un exemplu recent, proeminent, este coaliția axată pe Ucraina, care a început cu mici întâlniri ale liderilor europeni găzduite de Franța și Regatul Unit în martie 2025 pentru a coordona ajutorul militar, instruirea și planificarea postbelică pentru Ucraina în afara cadrului UE sau NATO. Acest model este acum adesea discutat ca o soluție miraculoasă pentru a ocoli Europa. Și cum asta am rezolvat chestiunea boicotului. Dar, în realitate, ”coalițiile celor dispuși” sunt cele mai potrivite pentru politică, nu pentru elaborarea de politici.

Grupurile restrânse, compuse din țări care pot mobiliza resurse politice și economice semnificative, adesea ajung să excludă statele mici și mijlocii, lăsându-le înstrăinate și marginalizate. În ultimii 75 de ani, Washingtonul nu numai că a furnizat cea mai mare parte a descurajării convenționale și nucleare a continentului, dar a și conceput, prin intermediul NATO, consensul strategic de securitate în jurul căruia s-au unit statele europene. Acum, Europa se confruntă cu un guvern american care este, în cel mai bun caz, apatic și, în cel mai rău caz, antagonist și care pare hotărât să transfere unilateral povara securității continentului asupra aliaților săi europeni, care trebuie să se reorganizeze pentru a umple golurile. Și cu asta v-am spus tot.

Axa Beijing-Moscova este mult mai puternică de data aceasta

Prin urmare, este un exercițiu util să evaluăm puterea actualei axe Beijing-Moscova, comparând-o cu alianța sino-sovietică din timpul Războiului Rece. Pe 2 octombrie se împlinesc 75 de ani de când Uniunea Sovietică a devenit prima țară care a recunoscut nou-înființata Republică Populară Chineză și a stabilit relații diplomatice cu noul regim. În decembrie 1949, liderul suprem al Chinei, Mao Zedong, a călătorit la Moscova pentru prima sa vizită de stat în străinătate. Vizita de două luni a culminat cu semnarea de către Mao a unui tratat de prietenie pe 30 de ani cu omologul său sovietic, Iosif Stalin.

Totuși, această cvasi-alianță a durat doar aproximativ un deceniu. În 1961, oficialii de la Beijing au denunțat comunismul sovietic ca fiind opera unor „trădători”, iar un război de frontieră sino-sovietic nedeclarat a izbucnit în 1969. Mai târziu, în 1971, China și-a schimbat tabăra, alinându-se cu Statele Unite. La fel ca în timpul începutului Războiului Rece, relația lor conflictuală cu Statele Unite îi unește. Însă astăzi, cele două țări au mai puțin de temut una de cealaltă decât în timpul Războiului Rece. Puterea și acoperirea globală a puterii militare sovietice au transformat-o într-un risc potențial de securitate pentru Beijing pe tot parcursul Războiului Rece. Astăzi, China este partenerul mai puternic, dar acoperirea sa geografică limitată o face o amenințare mai mică pentru Rusia. China nu este în măsură să încercuiască Rusia.

În plus, Moscova știe că China va fi preocupată în viitorul previzibil de rivalitatea sa navală cu Statele Unite, ceea ce reduce dorința și capacitatea Beijingului de a-și etala mușchii pe uscat, în vecinătatea Rusiei. În  decursul ultimului deceniu Beijingul și Moscova au format o relație economică care se bazează pe natura complementară a economiilor lor. China și Rusia încearcă să ocolească sancțiunile din sectorul financiar trecând la un sistem de tranzacții de troc pentru a facilita comerțul. În timpul Războiului Rece nu a existat niciodată prea multă încredere între Mao și omologii săi sovietici, Stalin și Hrușciov. De exemplu, Mao a fost înfuriat de cerințele lui Stalin în timpul negocierilor tratatului de prietenie și l-a umilit intenționat pe Hrușciov în timpul vizitei liderului sovietic în China în 1958. Contrastul cu prezentul a fost subliniat în 2018, când Putin a devenit primul beneficiar al medaliei de prietenie a Chinei. Mai important, cei doi s-au întâlnit de peste 40 de ori din 2012, când Xi a devenit secretar general al Partidului Comunist Chinez.

La cel mai înalt nivel politic, China și Rusia au stabilit întâlniri regulate între președinții și prim-miniștrii lor. De asemenea, au desfășurat 18 runde de consultări strategice de securitate la nivel înalt, cea mai recentă la Moscova acum în 2025, și conduc o serie de alte comisii și grupuri de lucru interguvernamentale. Legăturile militare dintre cele două sunt acum, probabil, mai puternice ca niciodată. De când China și Rusia au participat pentru prima dată la un exercițiu militar împreună în 2003, au desfășurat peste 100 de exerciții militare comune care au implicat forțe terestre, aeriene, maritime, cibernetice și paramilitare. Acest nivel de activitate comună în cadrul diferitelor lor servicii contribuie la consolidarea legăturilor.

În ani 70 SUA a jucat cartea Chinei în fața relației cu URSS. Acum acest lucru devine greu de realizat. Rusia de astăzi se află într-o poziție mai puternică acum decât era China la începutul anilor 1970. Când Mao a decis să se alinieze cu Washingtonul, țara sa fusese izolată economic de la ruptura de Moscova la începutul anilor 1960 și purtase un război de frontieră cu Uniunea Sovietică. Astăzi, însă, Rusia este mult mai aliniată cu China și beneficiază în mare măsură de sprijinul său puternic. Dacă Washingtonul ar încerca să atragă Moscova departe de Beijing, conducerea rusă ar face o negociere dură pentru a obține un preț ridicat, care probabil ar veni cu un cost mare pentru securitatea europeană. În contrast puternic cu Războiul Rece, actuala axă Beijing-Moscova se bazează pe o fundație geopolitică solidă, cu legături economice puternice, libertate față de fricțiuni ideologice, relații puternice între liderii celor două țări. Cam asta se joacă la ora actuală.