Cristian Bădiliţă: ,,Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia”

Cristian Bădiliţă: ,,Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia”

Teologul Cristian Bădiliţă, care a tradus Evanghelia după Matei, are publicate şi numeroase volume de poezii, printre care „Cartea micilor erezii” şi „Apocalips de buzunar”.

Teologul Cristian Bădiliţă, care a tradus „Evanghelia după Matei” şi a lansat-o la Muzeul Ţăranului Român, spune că literatura nu trebuie să fie nici teologică, nici politică, nici estetizantă.

Traducerea  „Evangheliei după Matei”  a apărut la editura Curtea Veche,  fiind primul volum din cele şapte proiectate ale Noului Testament.  Lansarea a avut loc marţi, 14 aprilie, la Muzeul Taranului Roman, în prezenţa ministrului Theodor Paleologu, a IPS Teodosie, arhiepiscopul Tomisului.  Actorul Victor Rebengiuc a lecturat un fragment din ”Evanghelia după Matei”.

Cristian Bădiliţă (http://www.cristianbadilita.ro) a publicat şi volume de poezii, printre care „Cartea micilor erezii”, „Regele cu o harfă în mâini”, „Duminica lui Arcimboldo” şi „Apocalips de buzunar”. Evz.ro: Sunteţi un  poet în scriitura căruia erotismul ocupă un loc important. Cum trebuie înţeles erosul în mesajul poetic, dincolo rigorile canonice?

Cristian Bădiliţă: Erosul e o componentă fundamentală a vieţii, prin urmare şi a literaturii. Dar a nu se confunda erosul cu erotismul sau cu sexualitatea. Nu cred că Duhul Sfânt cenzurează poezia, chiar atunci când aceasta celebrează erosul. Nu cunosc poezie mai „erotică”, în sensul deplin şi frumos al cuvântului, decât  „El cantico espiritual” al Sfântului Ioan al Crucii (nu mai vorbesc de „Cântarea cântărilor”, modelul absolut al poeziei „erotice”).

Aţi scris o carte intitulată Nodul gordian. Care ar fi acesta în literatura de astăzi? Literatura nu trebuie să fie nici teologică, nici politică, nici estetizantă. Literatura trebuie să fie literatură, adică modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care să ne tulbure, să ne mişte, să ne fascineze. Dante n-a vrut să facă neapărat teologie în „Divina comedie” şi totuşi nimeni nu-i poate contesta poemului dantesc dimensiunea adânc teologică. La fel Dostoievki, a fost unul din cei mai subtili teologi ortodocşi ai secolului XIX-lea, fără să-şi fi propus să scrie altceva decât roman. Numai că romanele sale, atingând problemele cheie ale sufletului omenesc (mântuirea, păcatul, răul, iubirea, credinţa, pocăinţa etc.) nu pot să nu trimită şi spre teologie. Fiecare om responsabil faţă de viaţa sa e, într-un fel, şi teolog. Cu toţii facem „teologie”, involuntar, aşa cum personajul lui Molière făcea proză involuntar. Asta nu înseamnă că un roman devine brusc „greu”, „important”, dacă e îmbibat de teologie sau de filozofie. Constat însă, cu resemnare, că literatura română de azi a ales calea comodităţii şi a minorului (când nu a derizoriului). Nu avem roman important nu pentru că romancierii noştri nu sunt teologi sau filozofi, ci pentru că nu scriu decât despre fleacuri, evitând contactul frontal cu marile teme pe care le-am enumerat adineauri. 

Panseurile dvs. din „Sacru şi melancolie” au fost comparate cu celeale lui Cioran. V-a fost el un model literar Comparaţia mă onorează, dar o simt uşor jenantă. Când Cioran era interzis în România îi cumpăram cărţile cu bani grei, din bursa de student, şi-l citeam cu nesaţ. Când însă toată lumea s-a molipsit de cioranită, eu m-am vindecat, presupunând că am fost vreodată „bolnav”. Cioran e una din cele mai strălucite împliniri ale ratării în formulă literară şi filozofică.

N-a avut niciodată o meserie, o profesie, o disciplină în care să exceleze, decât poate aceea de cititor. Dar când ajungi să scrii franţuzeşte cum a ajuns el să scrie şi când îţi asumi gratuitatea „actului de a trăi” până la ultimele consecinţe eşti mântuit. Orice om de spirit e, mai mult sau mai puţin, „cioranian”. Dar în materie de literatură sapienţială îi prefer pe columbianul Nicolas Gomez Davila şi pe Gustave Thibon.

„Mă tulbură excesele de orice fel”

H.-R. Patapievici vă definea ca pe „un modern tulburat”. Ce vă tulbură  în  modernitate? Mă tulbură excesele de orice fel. Iar modernitatea îmi pare ideologia însăşi a excesului: libertate fără Dumnezeu; tehnicism necritic şi sălbatic; moarte a omului interior.

Ce discurs trebuie să aibă intelectualul creştin care să îi atragă pe cititorii atei ai  zilelor noastre? Nu discursurile lipsesc, ci întruparea evangheliei în viaţă. Trebuie început de la nivelul minim al evanghelizării: politeţea, vorbirea corectă şi frumoasă, cinstea şi celelalte. Exemplul Bisericii catolice e grăitor: sute de mii de tineri vin spre Evanghelie datorită exemplului viu oferit de Sfântul Părinte de la Roma: întâi Ioan al XXIII-lea, apoi Ioan Paul al II-lea, în fine, Benedict al XVI-lea.

Acceptaţi în cărţile dvs. Apusul şi Răsăritul, noul şi vechiul. Cum au comentat fundamentaliştii ortodocşi această viziune deschisă şi lipsită de pejudecăţi? Accept noul şi vechiul, Apusul şi Răsăritul, dar prin discernământ, nu otova, cum se întâmplă în cazul majorităţii compatrioţilor noştri, din păcate. Părerile fundamentaliştilor ortodocşi nu mă mai interesează de mult; ca şi părerile fundamentaliştilor ateo-modernişti din România. Dacă ar fi fost să răspund tututor bazaconiilor care mi se pun în cârcă, atunci Editura Polirom ar fi trebuit să-şi treacă Septuaginta în planul editorial al secolului XXIV. Am învăţat în ultimii zece ani un lucru capital: inteligenţa are prioritate. Să nu ne irosim timpul cu „dialoguri” sterile (e la modă „dialogul” de acest fel în România). Din fericire există o mulţime de ortodocşi pentru care cuvântul „discernământ” şi-a păstrat intact conţinutul semantic şi pe care putem conta în viitor.

Aţi publicat de curând o carte despre Sfinţii Părinţi. Cum sunt priviţi aceştia, astăzi, într-o lume secularizată? Cu regret, trebuie să spun că Părinţii Bisericii au un impact destul de restrâns, şi asta din mai multe motive. În primul rând, vina o poartă Bisericile, de toate confesiunile. Încă din anii ’30 ai secolului trecut o generaţie de teologi majori ai catolicismului (Henri de Lubac, Jean Daniélou, Urs von Balthasar) atrăgea atenţia asupra rupturii dintre scolasticismul din Biserică şi lumea în care trăiau creştinii. Una dintre soluţiile propuse de ei pentru remedierea acestei situaţii era tocmai restabilirea contactului viu cu scrierile Părinţilor Bisericii.

Dar, atrăgeau ei atenţia, acest contact nu înseamna deloc o întoarcere în lumea creştină a primelor secole, ci asumarea critică, istorică a soluţiilor teologice şi existenţiale oferite de Părinţi. Dar vina, fireşte, nu este numai a Bisericilor. Părinţii au ajuns materie de studiu în universităţi de stat, la Sorbona, de exemplu, dar ajungând aici ei au fost „storşi” de conţinutul teologic, religios, fiind reduşi la câteva schelete culturale, filologice, în cel mai bun caz filozofice. Altfel spus, în universităţile de stat ei sunt citiţi pentru a fi studiaţi aşa cum se studiază romanul american sau poezia barocă, nu pentru a fi asimilaţi, cum au fost până în secolul al XIX-lea. Lumea de azi datorează enorm tradiţiei creştine, chiar dacă n-o mai recunoaşte: însăşi ideea de secularizare n-a putut să apară decât într-o lume modelată intelectual şi spiritual de creştinism, adică de ideea separării sacrului de putere (vă amintiţi vorbele lui Iisus, „daţi Cezarului ce-i al Cezarului” şi ”împărăţia mea e din altă lume”).

Scrierile Sfinţilor Părinţi mai pot fi înţelese de omul contemporan? Bineînţeles, problema e că omul contemporan nu mai are timp nu să le înţeleagă, ci să le citească. Sunt depăşite evangheliile? Nu, fireşte. Din aceleaşi motive, nici scrierile Părinţilor nu sunt depăşite  şi nu pot deveni străine omului contemporan. Scrierile acestea nu sunt decât un vast comentariu la Vechiul şi Noul Testament.

CITIŢI ŞI:

Artiştii care l-au ales pe Dumnezeu

Creangă şi Arghezii, rebelii Bisericii

Diaconul Coresi: "Să înveţe rumânii cine-s creştinii" 

Botezul lui Steindhardt

Mariana Buruiană: "Credinţa, puntea cu care am trecut prăpastia"

Ne puteți urmări și pe Google News