Conferința de la Munchen de la sfârșitul săptămânii trecute a fost un regal pentru idei și evaluarea situației lumii, un coșmar pentru pesimiștii care văd lumea liberală prăbușindu-se și o revelație pentru observatorii mai atenți.

Cea mai mare delegație americană – cu vicepreședintele Pence, fostul vicepreședinte Biden și secretarul de Stat Pompeo în prim plan – și cel mai bun discurs al doamnei Merkel, o delegație rusă relevant, cu Maria Zaharova și ministrul de Externe Serghei Lavrov și o prezență chineză de prim-plan. A lipsit doar Emmanuel Macron – prins acasă în bătăliile sale cu vestele galbene și noua confruntare cu Italia lui Salvini – dar mai ales Marea Britanie, reprezentată de ministrul Apărării, dar altfel foarte silențioasă, în mlaștina creată de nesfârșita epopee a Brexitului.

 

Prohod prematur pentru ordinea liberală

 

Și da, am văzut un prohod prematur al lumii liberale, al multilateralismului, al relațiilor internaționale bazate pe reguli și al securității bazate pe cooperare și apărare colectivă. Am văzut chiar din programul conferinței o asumare a spargerii lumii liberale și ordinii globale în cioburi, cu fatidica întrebare Cine culege cioburile? Am văzut presa speculând de la afirmația Politico despre Conferința de In-Securitate de la Munchen, la acuzația că SUA intră în siajul autocrațiilor, cu retragerea din multilateralism și relansarea în politica de mare putere în formule unilaterale. Acest adevărat prohod al lumii liberale a fost amplu și generos contrazis de evoluții din cadrul conferinței.

Am văzut rupturi mai mari între europenii de diferite apartenențe politice, ca și între americanii prezenți – Mike Pence versus Joe Biden, care a anunțat că vor repara lumea după schimbarea lui Trump – decât între reprezentanții celor două maluri ale Atlanticului. Mai mult, cred că înmormântarea ordinii liberale a fost decretată prea devreme, iar abordarea e defetistă și tezistă. Depinde cât și de unde vrea fiecare să privească realitatea înconjurătoare. Mai întâi, s-a vădit că diferențele între cele două maluri ale Atlanticului sunt, de fapt, de manieră. De manieră și de tactică, de formulă de abordare – mai macho peste Ocean, mai diplomatică și cu mănuși, în Europa.

Apoi devine unanim acceptată realitatea că nu există un leadership credibil și acceptat la nivelul lumii Occidentale, Donald Trump reclamând postura în numele Americii și puterii sale, dar dorind să alinieze toate statele în spatele unor politici și abordări agresive cu care nu sunt de acord mai întâi chiar consilierii și oamenii din administrație, nu America în sine, darămite să o accepte liderii Europeni. La fel de puțin credibili și contestați sunt și liderii de dincoace de Ocean, lipsind cu desăvârșire echilibrul pragmatic al britanicilor, iar, pe continent, Macron se ceartă cu vestele galbene și doamna Merkel își rostește speachurile de final de carieră, după ce și-a șters și contul de persoană publică pe Facebook.

Nu-i vorba, acest fapt nu a împiedicat-o să rostească cel mai bun discurs al său din istorie, punct de referință în Conferința de la Munchen, în deplin contratimp cu vicepreședintele American Mike Pence. Poate și de aici iluzia rupturii și diferențelor tot mai apăsate transatlantice.

 

Diferențe de manieră: adaptare, schimbare, reformă sau revoluție a lumii contemporane

 

Doamna Merkel a răspuns și la întrebarea cheie a conferinței: în lumea aceasta liberală ajunsă cioburi, cine ia bucățile să o refacă? Iar răspunsul a fost magistral, într-un discurs rostit liber, cu energie și substanță, mai bun și mai direct și percutant decât orice discurs scris pentru Cancelarul german vreodată. Da, multilateralismul există, da, sunt diferențe de abordare cu SUA, da, liberalismul trebuie și merită apărat și da, abordarea și soluția rezidă în noi toți, în fiecare din oamenii politici și cetățenii lumii, nu mai e apanajul unei figuri charismatice, emblematice și providențiale.

Noi toți, împreună, făcându-ne treaba foarte bine, respectând regulile și principiile angajate, dar mai ales cooperând împreună, putem reface lumea din cioburi, să o schimbăm și să o adaptăm la realitatea de azi și din viitor. Împreună. Aici rezidă secretul sucesului, primit cu ropote de aplauze la Munchen. În rest, dacă punem deoparte interpretările excesive și răutăcioase pe alocuri, relația transatlantică nu s-a rupt și nici Trump nu a fugit la autoritari.

Sau, oricum, America nu a abandonat regulile democratice. Din contră, utilizează toate instrumentele pentru a limita excesele de voință sau de exprimare publică ale președintelui, limitând gafele și gestionând efectele unui lider prea voluntar și direct, pentru alții necioplit și agresiv. Deci tot democrație, tot reguli și tot abordări multilaterale și când salută NATO (despre care unii deja afirmau că dispare prin retragerea iminentă a SUA lui Trump) și când dorește să-și apere politicile și solicită partenerilor săi europeni să-l urmeze.

 

SUA și UE au de învățat una de la alta. Dacă se ascultă și se înțeleg ce doresc să spună

 

Pentru că, dacă e să intrăm în esență, dincolo de abordările distincte asupra lumii și maniera mai directă și mai dură, profund nediplomatică, de a spune și face lucrurile, America este și sub Trump la fel de aplecată spre valorile democratice, pe care le respectă. Și valorile, și instituțiile. Dar și SUA trebuie să știe că Europa a crescut, are propriile abordări și dorința de a-i fi respectate opiniile, iar America trebuie să asculte cam la fel de mult cum trebuie să asculte UE chiar și de Trump.

Și să înțeleagă subtextul solicitărilor americane. În fapt e vorba de ruperea relațiilor cu Huawei și blocarea accesului la rețeaua 5G cu China, pentru a evita componenta de atacuri și control cibernetic; apoi e vorba despre evitarea vânzărilor de infrastructură critică către Beijing; e nevoie ca Europa să realizeze că nu trebuie să cumpere arme - și să fie dependent - de furniturile din Rusia, să realizeze că energia, oricât ar fi de utilă, nu trebuie să creeze dependențe de Kremlin și politicile sale nefaste. Altfel elemente de bun simț, dacă le dezbrăcăm de virulența tweet-urilor prezidențiale și a tonurilor agresive marca Trump, destinate media și imaginii propria.

Așa cum Donald Trump, în egală măsură, în orice caz establishmentul american și administrația sa trebuie să realizeze că abordarea Iranului în manieră abruptă e neproductivă, inacceptabilă pe Continent și să planifice strategia folosind jocul pe roluri, cu UE mai conciliantă și angajând Teheranul și SUA mai dură și directă; dar ambele cu aceeași înțelegere împărtășită a amenințărilor care vin de la Iran, ca și de la Rusia lui Putin. Cu aceeași înțelegere a sprijinirii securității Israelului, cu sau fără Netanyahu sau mutarea ostentativă și directă a ambasadelor la Ierusalim.

Și să înțeleagă că dialogul și consultările ante festum sunt importante, chiar și pentru a face America great again! Iar abordarea unilaterală sau dictarea pozițiilor către statele europene e neproductivă, ba chiar poate avea efecte secundare nocive, atunci când nu explici și nu înțelegi argumentele celuilalt. Ba chiar soluțiile pot fi mult mai eficiente astfel, când mai multe minți se reunesc să gândească soluția la marile probleme ale lumii. Aici nu e vorba despre o ciocnire de voințe, toată lumea a înțeles că în acest joc câștigă Trump. E vorba despre lucruri mai importante și mai perene decât figura unui președinte american. Cu măsură, nuanțe și bun simț, cu dialog real, ascultându-ne, auzindu-ne și înțelegându-ne preocupările, așa se poate reconstrui ordinea liberală. Care e departe de a fi murit.